Ce mirare si ce bucurie trebuie sa fi fost pentru intaii oameni care au facut, au gustat si au mancat "painea noastra cea de toate zilele" (Evanghelia dupa Luca) sau "painea noastra cea spre fiinta" (Evanghelia dupa Matei). Amandoua atributele de mai sus apar si astazi in variantele "Rugaciunii domnesti", zisa si "Tatal nostru". La romani, painea, hrana fundamentala, divina, nu lipseste din obiceiurile niciunuia dintre cele trei mari momente din viata omului: nasterea, nunta, moartea. In ipostaza de anafura, painea se imparte, se daruieste, oamenilor precum trupul jertfit al Mantuitorului. Cu paine si sare ii intampina romanii pe cei mai dragi ori cei mai importanti oaspeti. Chiar si astazi taranii nu rup sau nu taie painea pana ce nu-i fac cruce deasupra. Fara paine, cei mai multi romani nu sufera sa manance alta hrana, incat ni s-a dus si vestea in aceasta privinta.
Cultivarea graului are traditii multimilenare pe teritoriul Daciei, confirmate nu doar de descoperirile arheologice, dar si de multitudinea credintelor si obiceiurilor legate de cerealele autohtone si de paine, in vigoare si astazi. Se pare ca, din motive de siguranta, cei mai vechi stramosi ai nostri preferau muntii, fiind dese culturile pe inaltimi, pana pe la 1200 m altitudine. Mai tarziu, au taiat padurile campurilor si au destelenit pamantul, mult mai manos decat cel montan, intemeindu-si asezari trainice, indeosebi in preajma raurilor si a lacurilor. Arheologii scot permanent la lumina grau carbonizat si numeroase unelte agricole: brazdare de plug, seceri, coase etc. Bogatia pamantului nostru a fost unul din motivele principale ale venirii negutatorilor greci, cu acordul getilor, in cetatile dobrogene Histria, Tomis si Callatis, in veacurile VII-VI i.Cr. Celebrul orator grec Demostenes ii informa pe atenieni ca pamantul dobrogean "produce cea mai mare cantitate de grau", laolalta cu toata regiunea Pontului Euxin, dintre toate cu care aveau schimburi comerciale. Graul de primavara, cultivat de geto-daci, era mult apreciat pe piata mediteraneana, dupa cum afirma Plinius cel Batran, in "Istoria naturala", pentru rezistenta la frig si pentru greutatea boabelor sale. La randul sau, istoricul Arian scrie ca, dupa ce Alexandru cel Mare incercase sa debarce in ostrovul in care se refugiasera tribalii si alti traci, s-a hotarat "sa treaca Istrul impotriva getilor, care locuiau dincolo de Istru, deoarece ii vedea ca sunt adunati acolo in mare numar pe malul Istrului", si chiar a trecut, la anul 335 i.Cr. si autorul continua: "In cursul noptii mersera prin locuri unde holdele de grau erau imbelsugate". In vechimea cea mai indepartata, intaietatea in tarini si-au disputat-o graul si meiul. Graul a fost preferat pentru consistenta painii, facuta o data sau de doua ori pe saptamana, fiind hrana principala in casa, la lucru, in calatorii etc. Geto-dacii obisnuiau sistemul de cultura trienal ori in trei hotare, continuat de romani, dupa cum atesta zapisele, in Evul Mediu, cand o parte a ogorului era semanata cu cereale de toamna, alta parte cu cereale de primavara, iar a treia era lasata in parloaga. Pentru araturi s-au intrebuintat doua feluri de unelte, una mai veche, mestesugita mai simplu, care sapa doar pamantul si il impingea in laturi, zisa aratru, si un tip mai evoluat al acestuia, care taia, ridica si rasturna brazda, numit plug. O varianta mai veche a aratrului avea doar corn, grinda si talpa, pe care era prins in curmezis brazdarul. O alta varianta a fost intregita cu un cutit, prins in grindei, ca la plug. Aratrul a fost cea mai evoluata unealta intrebuintata de stramosii nostri pentru lucratul pamantului. Plugul s-a deosebit de aratru atunci cand i s-a adaugat cormana, care intorcea si rasturna brazda taiata de cutit si ridicata de brazdar.
Bobul de grau – chipul lui Iisus
Arheologii descopera mereu urme ale practicarii agriculturii si cultivarii graului, in cea mai indepartata antichitate, cum ar fi cuptoare pentru copt painea, pleava in constructiile vetrelor de foc, vase si gropi pentru pastrare, unelte s.a. Scrieri vechi atesta frecventa morilor de apa si prezenta timpurie a celor cu cai. Graul a fost intotdeauna prezent in alimentatie, mai intai alaturi de mei, apoi, in vremuri mai apropiate, alaturi de porumb. Graul a avut alte diferite intrebuintari. In cultura romaneasca arhaica se spunea ca bobul de grau seamana cu fata lui Iisus Hristos. In acest sens, nu e de mirare ca figura printre leacurile noastre traditionale. Astfel, cu faina de grau amestecata cu smantana, untura si diferite ierburi se fac unsori, legaturi si oblojeli pentru bube, buboaie, umflaturi etc. La besica cea rea se pun legaturi cu faina de grau, bors si gandaci de turba pisati si descantati.. Cu tarate se fac legaturi la scrofule, scrantituri, impotriva durerilor de piept ori de pantece s.a.m.d. Se mai intrebuinteaza la ceaiuri impotriva tusei. Cu miere si galbenus de ou proaspat se iau impotriva raguselii. Cu tarate si flori de fan se fac scaldatori impotriva racelii. Hrana mistica pentru romani, grijile magice in legatura cu fructificatia graului incep odata cu ajunul Anului Nou sau chiar din ajunul Craciunului. Principalul obicei in legatura cu graul, din rastimpul sarbatorilor de iarna, este Plugusorul. Inca din stravechime, pentru coptul painii s-au intrebuintat cuptorul si testul. Cuptorul era mai raspandit. Dar, fata de cuptor, testul avea avantajul ca se incalzea mai lesne, cu paie, chiar cu tizic, si ca, pe langa paine, malai, azima, turta, se coceau sub el si alte diferite mancaruri, inclusiv carne. Se foloseau testuri de lut, de piatra si de fier. Spre deosebire de mamaliga, painea se pregatea dupa randuieli mistice. Nu se facea vinerea si in sarbatori. Nu aveau voie s-o faca femeile care gateau mortul. Pe langa painea obisnuita, adica aceea de toate zilele, se faceau numeroase forme ceremoniale de paine, pentru hrana sau daruri, la Craciun, la Paste, la botez, la nunta, la inmormantare, la mesele pentru pomenirea mortilor.
Painea de neamul romanesc
Am spicuit din volumul "Painea de neamul romanesc" de Viorica Croitoru-Capbun si Razvan Ciuca, Editura Star Tipp, Slobozia, 2002, datini legate de aceasta hrana fundamentala, consemnate de autori, care sunt muzeografi la Muzeul National al Agriculturii din Romania, de la taranii din diferite tinuturi ale tarii: "Acestor rituri li se asociaza obiceiul pastrarii primului sau ultimului buchet de spice (simplu ori impletit in diverse forme, purtand diferite denumiri), adus in gospodarie, pastrat in casa langa icoana ori lasat pe camp in scopul asigurarii recoltei si pentru anul viitor. Ceremonialul secerisului se desfasoara in scenarii spectaculoase, ofranda ("Cununa") fiind purtata pe capul unei fete frumoase, fecioara, cu parinti din "casa-ntreaga" (la prima casatorie) sau de un fecior ("Buzduganul", "Peaua") ori de doua persoane – doua fete, fata si fecior, sot si sotie – (cand in cununa se circumscrie o cruce impletita din spice) pe care o poarta de la holda la casa gospodarului, cu cantece rituale. Satenii intampina intrarea si trecerea alaiului prin sat prin stropire cu apa si aruncarea de boabe de grau intru "sporirea belsugului". Varietatea formelor cununii de seceris poate sa reflecte starea sociala: "strut" sau "manunchi" (nevoiasii); "cruce" (cei mai instariti); "cununa de cap" simpla sau cu 2-3 suvite arcuite peste cap, purtata de fata gazdei sau de alta fecioara, un fecior din alai purtand si o "cununa de tanar" (este situatia celor mai instariti)". Mai departe: "Din graul nou, faceam o paine. O rupeam deasupra putului si o imparteam acolo. Asa era din batrani; asa se facea; eram copil si-asa se facea"; "Din prima faina fac o paine si ies in drum. La cine trece pe drum dau painea intreaga, calda. Doamne, sa fie la toti!"; "Cand aduci faina de la moara, din primul grau sa faci o paine din care sa dai de pomana. Orice – pepene, porumb fiert, mere – intai sa dai de pomana, si-apoi sa mananci tu, ca sa fie primit."; "Se facea un colac (cam cat gura ciuturii) impletit. Se lega de ciutura fantanii si se scufunda in fantana (in apa). Se scotea si se impartea la copii (copiii care stateau pe acolo)"; "Din primele spice se facea o impletitura, ca un fel de perie, si se pastra langa icoana, de frumusete, pana la anul viitor. Se scutura si se dadea la pui."; "Se lasa un manunchi nesecerat; se impletea si se lasa pe loc,"; "Puneam snopusor la icoana si pe masa si se tinea pana la anul viitor si la urmatorul secerat le duceai la camp, le puneai in snop si la icoana puneai altele. Daca pastrai taina asta, zicea ca la anul va fi tot an bogat. Lasa ultimul snop la capul locului; "sporul locului". Nu se atingea nimenea sa-l fure sau altceva. Zicea ca cine il atinge la el nu mai rodeste, are paguba anul viitor. Primavara, manunchiul se scutura si rasarea fara sa-l atinga nimeni; il ocolea, nu-l ara, il lasa ca zicea ca ala-i sporul locului. Se lega cu legatura din aceeasi recolta (grau, orz, secara); ce semanatura aveai pe loc cu aia legai. Cand se termina treieratul, se facea chef mare; se ducea lume multa cu mancare si bautura ("la ceata") si urau sa fie tot recolta bogata."; "Dupa secerat, ne strangea maica pe langa masa. Pe masa punea o donita cu apa. Pe donita punea painea calda din faina noua. Pe masa mai punea o cana cu o lumanare aprinsa in ea si facea "floarea painii". "Floarea painii" o aduna din pamant; crestea prin gradini, pe marginea granelor, pe marginea drumului. Avea frunzele cam gri si floarea alba. Maica dadea roata cu secera de trei ori ca si cum ar secera. Pe urma tamaia de trei ori. Rupea painea calda si dadea la cei din jurul mesei si la toti din casa. Stropea cu apa din donita pe langa masa. Se-nchina, zicea Tatal nostru, La anul mai mult!"
Buzduganul cu cununa
Iata cum descrie Marioara Bogdan, din Mohu, judetul SIbiu, obiceiul buzduganului cu cununa: "Buzduganul se facea pentru cel ce termina primul de secerat si era oleaca mai instarit. Dupa secerat, oamenii care aveau mai multa semanatura, adunau oameni multi si tineret (claca). In camp, se duceau si faceau buzduganul. Fetele secerau si baietii legau si claiau. La secerat fetele cantau: (…) Seara se adunau la marginea lanului si alegeau spicele cele mai frumoase pentru buzdugan. Apoi impleteau Buzduganul. Baietii stateau pe langa ele pana terminau. Cand terminau, inspre seara, il imbracau pe Buzdugan intr-o camasa romaneasca, fara serpar si fara laibar. Camasa, fie o legau cu o ata, fie o lasau asa lunga. Mergea inaintea tuturor cu buzduganul in fata. Pe ulita, erau pe la porti femei, oameni, copii… asteptau buzduganul. Unu cu cupa, cu caldarea… udau buzduganul, la anul sa fie si mai bogat. Cand ajungea acasa era ud de trebuia sa se schimbe. Lumea care mergea in urma lui canta Cantarea buzduganului. O canta de 5-6 ori din camp pana acasa. Gazda ii astepta cu pita de casa facuta in ziua aceea, cu vadra de vin. Cand intrau in curte, cel cu buzduganul inconjura masa de trei ori, lovind de fiecare data in colturile mesei cu buzduganul, fara sa spuna nimic. In acest timp, oamenii din curte se asezau roata. Apoi ii da buzduganul la gazda, zicand: Nea (…), am gatat de-a secera. Iti dam buzduganul sa-l pastrezi cu cinste pana la anul. Facea o gaura in pita si-l implanta. Gazda multamea: Multumesc, feciori si fete, ca m-ati ajutat si-am terminat si va poftesc la anul sa veniti tot la mine. Cand taia pita, gazda facea o cruce cu cutitul si o taia felii. Pe masa: pita, slanina, henclese (aluat de cozonac intins, uns cu ou si unt). Intindeam foaia pe masa, o taiam in sase, o ungeam cu ou si unt si o bagam pe vatra la copt; scoteam vin. Apoi, joc. Aveam niste tigani cu dipla. Asta chiar venea in urma buzduganului. Diplasii veneau la camp, cand faceau buzduganul. Cand pregateau buzduganul, baietii cantau tot felul de cantece; ce vreau ei, nu era ceva specific; in tot cazul, cantece barbatesti. Buzduganul era pastrat pana la anul urmator, cand se organiza fie la acelasi, fie la altcineva; se intreceau care sa termine primul si era o mandrie. Il agata la icoana."
Targuri de paine
In Romania, bibliografia painii este impresionanta. Ultimele doua carti primite la redactie, in legatura cu acest subiect, sunt "Brutari din Bucurestii de odinioara" si "Brutarii din Bucurestii de odinioara", amandoua de Gheorghe Moldoveanu, aparute sub egida ROMPAN. Dar cea mai inalta patima intru paine o poarta, de ani buni, cei de la Muzeul National al Agriculturii din Romania (MNAR), in frunte cu directorul Razvan Ciuca. Ei sunt intemeietorii intaiului Targ de Paine, ajuns anul acesta la a VII-a editie, desfasurata in Parcul National din Bucuresti, la 8-9 septembrie. Expozitiile MNAR privind traditiile graului si painii la romani, uneori itinerante, au fost intotdeauna intampinate cu elogii de catre specialisti si publicul larg. Iata cateva titluri: "Cununi de seceris", "Povestea testului", "Drumul catre paine / Treierat si vanturat, unelte si utilaje manuale". In acelasi timp, patrimoniul MNAR pe aceasta tema, deja foarte bogat, se completeaza permanent. In mare parte, acest documentar a fost realizat chiar la MNAR.
