Ce e prea mult strica…
Eugène Ionesco atrage in continuare regizorii care vor sa-si intrebuinteze fantezia lor,
suprasolicitand autoritar, adeseori, stilul absurd al scriiturii pieselor sale.
Un spectacol absurd peste absurdul piesei anuleaza intentiile lui Eugène Ionesco, este un pleonasm.
Trebuie sa mergem pana la capat cu grotescul, sa impingem caricatura dincolo de fina ironie a spiritelor comedei de salon (…) Teatrul consta in extrema exagerare a simtamintelor, exagerare care face tandari din searbada realitate zilnica. Limbajul este si el facut tandari, sfartecat".
Eugène Ionesco si-a dorit
ca teatrul sa condamne absurdul ce macina existenta pe mai toate planurile sociale. Scrierile sale sunt cinice, dure in acuze la adresa falsitatii convietuirii. Autorul, care pleda
in "Note si contranote" pentru un teatru al "exagerarii simtamintelor" si care nu scapa o piesa fara sa dea indicatii precise pentru infaptuirea imaginii teatrale, avertiza insa, ca absurdul situatiilor, comportarii personajelor, trebuie tratat realist, precum se manifesta si in viata. In "Jacques sau supunerea" scriitorul desfiinteaza conformismul specific familiilor mic burgheze. Jacques este fiul rebel ce nu accepta "blazonul" familiei "cartofii cu slanina" si nici pe Roberta, fata aleasa sa-i fie sotie pentru ca "n-are doua nasuri". Pana la urma Jacques va fi infrant, fiul ratacitor se va intoarce la conformismul burghez.
Regizorul Florin Fatulescu supraliciteaza nota absurda a scrierii si cu fantezie debordanta, incarca teatral si supraliciteaza povestea familiei lui Jacques. Personajele devin niste clauni care vor sa-l provoace pe Jacques cel izolat intr-un fel de "clopot" fals, sa se integreze conventiilor absurde ale unei familii robotizate, dominate de sloganuri, ce ascund minciuna din relatii. Evident ca, viziunea regizorala isi gaseste sprijin intr-o scenografie admirabila in sine, dar neconvingatoare pentru o sustinere coerenta a ideii centrale a piesei, desfiintarea ridicolului unei lumi inchistate in conformism. Liliana Cenean si stefan Caragiu incadreaza personajele intr-un tablou frumos inramat, fiecare fiind costumat extravagant, apartinand unei lumi atemporale. Decorul se sustine prin portretele stramosilor ce stau agatate pe lateralele scenei, desenate cu accente grotesti, ce par a fi inspirate de pictura flamanda.
"Cusca" sau "clopotul", spatiul existential al lui Jacques pare o ciudatenie prin care acesta ar vrea sa-i sfideze pe cei din jur. In indrumarea actorilor, regizorul Florin Fatulescu insista pe caricaturizarea fortata a personajelor, pe transformarea lor in niste marionete, trase de sfori nevazute, fiecare in alt ritm, pe alta coordonata, lasandu-l pe Jacques sa devina un filosof stingher si trist in revolta sa. Spectacolul distruge astfel, seva umorului lui Ionesco, a ironiei sale acide si devine plictisitor ca o reprezentatie de circ lipsita de numere acrobatice si dresuri de tigri, in care clovnii sunt stingheriti de prea multul fast al unei figuratii ce le strica jocul. Actorii se simte ca sunt incomodati in constructia personajelor de impingerea lor de catre regizor spre caracterizari grotesti, simpliste, false in motivare, nesustinute de scriitura replicii. Conform personalitatii sale, fiecare interpret incearca sa dea substanta absurdului personajului ce ii revine. De pilda, Radu Gheorghe in Jacques bunicul cantaret, cu hazul sau bine cunoscut, creeaza cateva momente care provoaca aplauzele publicului, dar personajul sau pare venit din alt spectacol. Jacques tatal (Radu Zetu) si Jacques, mama (Oana Albu) devin niste clauni ce insista stupid doar pe obsesiile de a arata ca fiul obligatoriu trebuie sa se supuna autoritatii lor. Bunica Jacques, Tatiana Constantin, pare o marioneta stangaci
dirijata. Amuzant construieste rolul lui Jaqueline, sora lui Jacques, Mihaela Radescu.
Este singura care incearca sa dezvolte coerent si relatiile
cu cei din jur, in special cu fratele exilat in singuratate. Familia Robertei, fata destinata lui Jacques, prin Dana Dembinski Medeleanu, in special, si prin Avram Birau, are un desen caricatural mai discret, mai subtil, tipologiile sunt punctate in esenta. Roberta prin Valentina Popa este o papusa mecanica, fara vlaga. Din acest context al exagerarilor si stangaciilor, rolul lui Jacques, prin Radu Iacoban, se desprinde si are consistenta. Actorul reuseste sa-i sugereze nefericirea si revolta fata de conformismul dizgratios al familiei sale.
"Jacques sau supunerea"
este un spectacol cu un ritm plictisitor, in care replicile par vorbe goale, ilustrate prin imagini teatrale pompate spectaculos, dar fara sens in raport cu intentiile piesei. Absurdul cultivat de regie peste absurdul construit
cu sens de Eugène Ionesco lipsesc spectacolul de farmecul amar al comediei pe care si-l propune piesa si creeaza confuzii. Exagerarile regizorale "nu fac tandari searbadarealitate zilnica", asa cum isi dorea Ionesco, o sufoca doar fara un sens precis.
