Coppola. "Ne simteam ca mosii din «Muppets», carcotasi, sarcastici, imposibil de multumit."


» Revii cu un nou film dupa o pauza de cinci ani.
- Daca calculam perioada de asa-zisa inactivitate incepand de la premiera "Filantropicii" pana la intrarea oficiala in productie a "Restului...", pauza e de "numai" patru ani. In acest interval am scris un scenariu ambitios si complicat, "Alice in tara tovarasilor", am incercat sa-i gasesc surse de finantare in afara tarii, am reluat "Restul e tacere" de unde-l lasasem in 1994 si l-am rescris aproape replica cu replica, am cautat finantatori, investitori si sponsori (pentru a ajunge la celebra suma de 2,4 milioane euro, minimum necesar realizarii filmului) si, printre picaturi, am facut si spoturi publicitare.

» S-au raportat spectatorii straini la latura locala a filmului (istoria cinematografului din Romania) sau l-au perceput ca vorbind despre nebunia de a face cinema?
- Grea intrebare…… Daca dau un raspuns sincer risc sa fiu taxat drept laudaros, daca adopt un ton moderat se va spune ca incerc sa o scald. Filmul meu nu trateaza "istoria cinematografului din Romania", ci se inspira dintr-un episod al acestei istorii, pe care-l fictionalizeaza, il esentializeaza si il universalizeaza. Ca sa citez din "Variety": "Mai putin film biografic, cat dramedie romantica despre eternul conflict dintre arta si business, «Restul e tacere» poate fi savurat fara informatii prealabile despre povestea reala." In timpul unei proiectii la New York, stateam in picioare in fundul salii, langa usa ce dadea spre hol. O doamna din primele randuri se ridica si se indreapta spre iesire. Suntem in a doua parte a filmului si pana in acel moment n-avusesem nici un "walkout". Doamna se opreste in pragul usii, da sa iasa, ezita, se mai intoarce o data spre ecran, apoi spre mine, ma recunoaste (prezentasem filmul la inceput) si-mi sopteste intretaiat: "Nu va suparati, am nevoie la toaleta... Cand sa ies ca sa nu pierd ceva important?".

» "Restul e tacere" e un film despre facerea unui film. Simti nevoia unor rame in filmele tale? si personajul interpretat de Mircea Diaconu in  "Filantropica"  era un fel de actor, iar filmul se referea si la relatia autor-personaj sau autor/personaj-public.
- Genul acesta de observatii ma inhiba total. Eu nu fac decat sa spun povesti, si incerc sa gasesc in ele adevaruri intime legate de propria mea experienta. In "Filantropica", cersetoria vazuta ca arta, cu reversul arta-cersetorie, era doar un comentariu ironic prin care eu, autorul filmului, acceptam inrudirea cu dl Pepe, ca manipulatori de compasiune ce suntem. O gluma ceva mai elaborata, deci... In "Restul e tacere", spectacolul creatiei este insasi substanta filmului, iar ceea ce ne-am obisnuit sa numim "magia cinematografului" devine motorul intregii actiuni. Dar eu nu fac "eseuri" despre film in film, ci pur si simplu povestesc istoria lui Grig si a lui Leon, doi aventurieri nebuni pentru care cinematograful nu era inca a 7-a arta, ci "doar" un spectacol grandios.

» Relatia lui Grig cu "producatorul" Leon  e aplicabila la relatia regizor- producator de azi? Ai avut ca model relatia ta indelungata cu Cristian Comeaga?
- In 1988, cand am scris scenariul, Cristian Comeaga nu visa ca va ajunge vreodata producator, iar singurul "producator" cu care lucrasem eu pana atunci era catedra de regie de la IATC. Intentia mea a fost sa proiectez relatia regizor-producator la o scara mai larga, la concubinajul dificil intre talent si bani in general. Iar in aceasta eterna poveste de dragoste/ura, condimentele sunt cam aceleasi, la 1912 ca si in 2008: orgolii exacerbate, lupta pentru putere sau pentru control, flexari succesive de muschi, dar si nebunie impartasita, entuziasm vizionar, efort supraomenesc si visuri de glorie.

» La ce ai fi in stare sa renunti ca sa faci film?
- Eu as pune problema invers. As putea renunta sa fac film si maine, daca as gasi un alt limbaj pe care sa-l stapanesc si care sa-mi dea posibilitatea sa ma exprim si sa-i bucur pe cei din jurul meu. Raportul dintre efortul pe care-l fac pentru a concepe si duce la capat un lungmetraj si satisfactiile pe care acesta mi le ofera in final e, de cele mai multe ori, dezamagitor. Jucarica aceasta numita cinema e fascinanta cand o privesti de pe margine, dar jocul cu ea e un veritabil razboi de uzura. El se instaleaza insidios, in ani, pornind de la bucuria de a vedea film, apoi de a-l imagina, apoi de a realiza mici experimente de familie sau de scoala, de a castiga o competitie, apoi  incredere, si la un moment dat te trezesti brusc regizor debutant, impovarat de o responsabilitate covarsitoare, comandant de echipaj undeva in larg, paralizat de frica, aplicand experiente de lac de agrement in plin ocean, cu toti ochii atintiti asupra ta, si inainte sa poti cere indulgenta (la urma urmei, esti un biet incepator), ai fost promovat deja la "consacrati" - si in acel moment nu mai esti sigur daca aici ai vrut sa ajungi sau daca nu cumva ai fi fost mai fericit in fotoliu, privind la  televizor. Dar e deja prea tarziu sa te mai poti intoarce.

» De ce a fost atat de greu de gasit banii? Pentru ca e o superproductie? Din pricina ca e un film de epoca?
- Da, si pentru ca nu este genul de story usor de incadrat intr-un concept: film de autor, comedie in costume, drama romantica sau epopee. E cate ceva din toate acestea, iar in lipsa apartenentei solide la un gen, finantatorii tind sa devina extrem de prudenti. Mai mult, ideea de film "grand spectacle" venit din Romania se izbeste de un zid de prejudecati, idei prefabricate si teorii stupide din partea "expertilor" de afara: ei considera ca cinematografiile micute trebuie sa vorbeasca marunt despre problemele social-politice ale momentului, sa faca un cinema sarac dar angajat, calibrat pentru festivaluri si orientat spre cinefilii de nisa. Eu sunt produsul unei alte epoci; cinema-ul care m-a format pe mine, in anii ‘60-’70, combina stralucit expresia personala a unui autor cu ideea de spectacol popular.

» De ce a  mai fost un film dificil de realizat, in afara faptului ca e cel mai scump film romanesc din ultimii 25 de ani?
- Pentru ca Bucurestiul nu mai arata ca la 1900. Pentru ca trec avioane. Pentru ca armata romana nu mai are efective pe care sa le disponibilizeze pentru filmari. Pentru ca a imbraca zilnic zeci sau sute de figuranti in costume de epoca mananca un timp enorm, cand ai la dispozitie doar cateva garderobiere. Pentru ca la "cel mai scump film din ultimii etc. etc" nu-mi pot permite nici macar o singura zi de intarziere la filmari, fie ea si din motive meteorologice. Pentru ca orice metru de pelicula depasit fata de "ratia zilnica" provoaca panica si scandal la productie. Pentru ca nu poti inhama la trasuri cai de cascadorie – sunt prea nervosi si pleaca la comenzile secundului ("Atentie! Liniste!"), nu la cele ale vizitiului. In fine, pentru ca la filmari e foarte cald. Atat de cald, incat transpiratia iese prin pieptarele fracurilor actorilor sau prin postavul uniformelor soldatilor si se vede urat in cadru.

» Esti cineastul roman cu cel mai mare succes de public dupa ‘89. Dar spui intotdeauna ca vrei ca filmele sa-ti placa in primul rand tie, ca tu esti spectatorul ideal. Ce inseamna aceasta echivalenta?
- Un orgoliu de autor, dublat de un instinct al omului de spectacol. N-am considerat niciodata publicul ca fiind sub nivelul meu, deci n-am incercat sa-l prostesc nici cu subproduse pentru oligofreni, nici cu elucubratii impenetrabile pentru pseudo-intelectuali. Am incercat realmente sa fac filmele pe care mi-ar fi placut sa le vad pe vremea cand nu faceam filme si sa ma bucur de ele ca si cum nu le-as fi facut eu. Nu mi-am trambitat teoretic vreun principiu estetic, dar am incercat ca moment de moment sa impun un stil, independent de trenduri sau mode, iar stilul acesta sunt eu – ca sa te epatez cu putin Flaubert. Poate ca publicul despre care vorbim recunoaste aceasta sinceritate si o recompenseaza in felul lui. In ce ma priveste, nu m-am straduit niciodata sa-l mangai in sensul blanii.