"Nu amestecati sportul si politica!" – acest apel sfidator al guvernantilor Chinei, lansat ca reactie la amenintarea unui boicot al Jocurilor Olimpice de la Beijing, este lipsit de realism. Sportul si politica au fost dintotdeauna strans legate.
Istoria abunda in exemple evidente. Olimpiada din 1936 de la Berlin a fost dominata de propaganda nazista iin aceeasi masura ca de evenimentele sportive. In anii Razboiului Rece, asa-numita "diplomatie ping-pong" a contribuit la revigorarea relatiilor oficiale dintre China si Statele Unite. In 1990, Germania a avut o echipa olimpica unita chiar inainte de Reunificare.
Cu atat mai naiv este sa afirmi ca politica si sportul pot fi separate in epoca noastra mediatica mai mult decaat acest lucru era posibil in trecut. Organizarea Jocurilor Olimpice a fost atribuita Beijingului dintr-o combinatie de motive economice si politice, iar China si-a dorit sa organizeze Olimpiada din aceleasi motive. Tensiunile dintre China si opinia publica (majoritar) occidentala in perioada de dinaintea Jocurilor Olimpice reprezinta rezultatul incompetentei, ipocriziei si al unei indignari legitime, dar si potential contraproductive.
Incompetenta Chinei in gestionarea crizei din Tibet nu ar trebui sa mire pe nimeni. Regimul chinez este, pur si simplu, o victima a incapacitatii de a se reforma. China a vazut in Olimpiada o oportunitate simbolica de a consolida si celebra noul sau statut in lume. Luate prin surprindere de situatia din Tibet, dar si de virulenta si raspandirea a ceea ce au descris ca "sentimente antichineze", autoritatile chineze au recurs la instrumentele traditionale ale regimurilor autoritare: au ripostat prin canalizarea profundului nationalism, dar si a umilintei resimtite, impotriva criticilor occidentale.
Chinezii par sa fie astazi la fel de uimiti de prezumtiva lipsa de respect aratata Flacarii Olimpice la Londra, Paris si San Francisco precum erau americanii dupa atacurile de la 11 septembrie 2001: "De ce ne urasc atat de mult?", "Oare ce le-am facut?". Autoizolat de realitatile politice globale si incapabil sa cuprinda sensul notiunii de "societate civila", regimul chinez incurajeaza publicul sau sa-si exprime sfidarea fata de toti cei care "nu respecta China", iar aceasta atitudine nu face decat sa determine noi reactii negative.
Dar ipocrizia occidentala aproape ca egaleaza incompetenta regimului de la Beijing. Momentul in care comunitatea internationala a acordat Chinei privilegiul olimpic, Occidentul a demonstrat cat de putina consideratie are pentru drepturile omului si democratie. Ideea ca regimul chinez va reforma rapid tara, transformand-o intr-un gigant deschis, moderat si binevoitor a fost fie o escrocherie, o gigantica eroare de perceptie, ori o speranta desarta.
Dilema pe care China o reprezinta pentru regimurile democratice este de inteles. Prinse intre nevoia disperata de bani si piete si cea de a raspunde sentimentelor cetatenilor lor, ele oscileaza intre condamnarea si linistirea Chinei si se straduiesc sa gaseasca o cale de mijloc coerenta, in masura sa apere principiile occidentale fara a dauna intereselor economice.
Occidentul crede acum ca a identificat ceea ce crede ca ar putea fi o a "treia cale": amenintarea cu boicotarea ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice, dar nu a Olimpiadei in sine. Astfel, poporul chinez, sportivii lumii si o intreaga planeta ahtiata de "paine si circ" nu vor pierde nimic, iar guvernantii Chinei nu vor "scapa nepedepsiti" pentru dispretul lor la adresa drepturilor omului si a opiniei publice internationale. Problema este ca o asemenea optiune presupune ca guvernele sa fie absolut hotarate sa mentina aceasta pozitie.
Forta indignarii este o componenta necesara a unei lumi transparente si interdependente, care a pierdut privilegiul ignorantei. Dar raspunsul selectiv la actiunile unor dictaturi poate fi problematic si contraproductiv. De bine, de rau, China este o putere de statu-quo ce nu-si doreste sa starneasca sistemul international – o putere in mare satisfacuta de noul ei statut, o tara care nu vrea sa asiste la transformarea regimului sau, in special prin intermediul presiunilor externe.
Nu trebuie sa ne iluzionam: nici o "conditie" impusa din afara nu ne va aduce "China pe care o meritam" in felul in care, dupa cel de-al doilea razboi mondial, am avut, in urma unui proces de integrare si reconciliere, parte de "Germania pe care o meritam". In cazul in care chinezii isi vor reforma sistemul politic si vor imbunatati situatia drepturilor omului, aceasta evolutie nu va fi rezultatul a ceea ce spunem sau facem noi in Occident, ci a faptului ca Beijingul si-a dat seama ca absenta statului de drept ameninta ambitiile sale pe termen lung de a fi puternic si respectat.
