Nicolae Corneanu a declarat clar si raspicat ca nu regreta gestul facut si pe care l-a premeditat. Sinodul minte cu nerusinare atunci cand vorbeste de regretul si pocainta unui ierarh care a tradat Biserica Ortodoxa si in trecutul comunist, atunci cand isi vindea pe bani murdari semenii, dandu-i pe mana Securitatii, a tradat-o si prin impartasirea cu greco-catolicii, ei insisi aparuti pe scena istoriei la 1700 ca o expresie a politicii blidului de linte pe care si l-au dorit mai mult decat ramanerea in Adevar. Comunicatul Sinodului este ambiguu si contradictoriu: pe de o parte ameninta cu "depunerea din treapta sau caterisirea, in cazul clericilor, si oprirea de la impartasanie a credinciosilor mireni" care vor repeta gestul lui Corneanu, dar pe de alta parte ia act de regretul si pocainta (care sunt sublime dar lipsesc cu desavarsire) ale celor doi ierarhi tradatori. Cel mai revoltatoare mi se pare, insa, fatarnicia cu care patriarhul recomanda ortodocsilor "sa nu foloseasca cu usurinta cuvinte grele ca <erezie > si <eretici>, <apostazie > si <tradare>[...] deoarece, adesea, sub pretextul ca salvam Ortodoxia, ne uratim sufletul..." S i atunci cum ar trebui sanctionata devierea de la adevarul de credinta? ce termeni ar trebui folositi ca sa nu ne uratim sufletul, si totusi sa tinem adevarul? Poate ne explica mai bine Luminatia Sa, inspirat si curatit sufleteste prin faimoasele octave de rugaciune ecumenica. Sa intelegem , oare, ca Sfintii Parinti ai Ortodoxiei au gresit fatal atunci cand s-au luptat pana la jertfa pentru a apara puritatea credintei si nu s-au sfiit sa-i arate ca eretici si sa-i condamne pe cei ce s-au abatut de la adevar? Sunt vinovati Sfintii Parinti ca prin canoanele apostolice 45 si 64 au condamnat vehement rugaciunea cu ereticii si nu au acceptat babilonia ecumenica pe care patriarhul Daniel o promoveaza astazi prin octavele de rugaciune emenica, socotindu-se, poate, neatins de "urateinia sufleteasca" a altora?