detaliaza Dan Perjovschi geneza proiectului sau – concep desenele in niste carnetele care intra in buzunar. Pe ultimele pagini ale acestor carnetele notez nume de oameni si strazi, ce mai am de facut, ce e musai sa nu fac, ce sa-mi aduc aminte, ce sa uit. Fara sa vreau, paginile astea au devenit «ceva» in sine, un limbaj original, jumatate desen, jumatate text, care se face sincer, fara ca eu sa stiu, artistic. Realitatea este acoperita cu semne misterioase, mai greu de citit din prima, absurde intr-un colt, exacte in celalalt. Toate pictogramele astea, care lasa loc mai multor interpretari decat ce fac in mod obisnuit, reprezinta viata mea dintre 2003 si 2008, sunt cele mai urmuziene desene ale mele." Pe cei obisnuiti cu stilul direct si clar al artistului, cu desenele sale pline de "schepsis", desenele din acest volum ii vor contraria cu siguranta, prin aerul lor ermetic de mazgaleli facute la sfarsitul unei agende, de "magma" din care se nasc expozitiile viitoare ale artistului.

 

Exista, fireste, o multime de adnotari fara legatura cu arta (adrese, memento-uri, nume, planuri etc.), totusi desenele raman cele mai numeroase: unele dintre ele sunt taiate cu X-uri, semn ca au cazut la selectia finala a artistului. Interventiile lui Perjovschi nu comenteaza textul, asa cum se intampla in cartile obisnuite, ci fac un discurs paralel: "In cartea asta eu nu-l ilustrez pe Urmuz. Desenele mele il insotesc. Cea mai buna insotire pe care am gasit-o au fost ultimele pagini ale carnetelelor mele de notite unde desenez continuu si de unde, hocus-pocus, creez instalatiile mele uriase din muzeele lumii.

In aceste carnetele, pe ultimele pagini notez tot soiul de chestii, imi reamintesc desene, nume, adrese, sterg, bifez, intorc foaia invers etc. Paginile astea au o viata a lor si o estetica a lor. Se fac si se desfac pe sine. Am lasat designul in mana Cartier-ului si bine am facut. Nu m-as fi descurcat. Asa, cartea e ca un obiect uitat pe masa pe care s-au asezat pahare si s-a scuturat scrum. Cineva a adnotat paginile cu insemne de neinteles. Bizar!", exclama artistul, cu clara trimitere la poetica urmuziana.

Perjovschi featuring Urmuz
Volumul aparut la editura din Republica Moldova este rodul "colateral" al unui proiect vizand avangarda istorica: "Arta de avangarda si arta contemporana sunt interesante, mai ales in punctele in care ultima se intalneste cu prima. si s-a tot intalnit pana acum, ultima intalnire de acest fel intamplandu-se anul trecut, la Varsovia, prin proiectul «Dada East», in care Marcel Iancu, Arthur Segal si Tristan Tzara s-au intalnit, printre altii, cu Haruki Farocki, Dan Perjovschi si Lia Perjovschi. De data aceasta, i-am stabilit intalnire lui Dan Perjovschi cu Urmuz.

Titlul «Pagini bizare» este unul comun, fiecare a venit la aceasta intalnire cu paginile lui bizare, stabilind un «art featuring art» provocator de ambele parti, in mixajul artistului vizual Vitalie Coroban, care s-a ocupat de layout", explica Igor Mocanu, PR-ul editurii Cartier. Cartea are un concept destul de ingenios, imitand copertile dosarelor cartonate de acum 40 de ani, mancate de timp si de uzura; de multe ori, aceste dosare servesc drept adapost pentru insemnari si schite. Se stie ca avangardistii refuzau ideea de opera sau capodopera, preferand ideea de obiect artistic care "se face", pe scurt, de arta ca "work in progress"; acesta e punctul in care se intalnesc cei doi artisti, cu toate diferentele dintre ei.

"Oricat ar parea de curios, eu sunt cel mai putin in masura sa ilustrez Urmuz. Ca artist, mi-am facut un stil din franchete si directete fara rest. Desenez direct si la obiect. Or, Urmuz este un text peste text care creeaza imagini peste imagini. Eu comprim un film sau un articol intr-o singura imagine... De aia multa vreme am tras de timp si am dat din colt in colt. De aia am gasit (mai bine zis, Igor a gasit) termenul interventie, si nu ilustratie."

» Urmuz s-a sinucis la 40 de ani
Scriitorul, nascut in 1883, a fost magistrat de profesie, lucrand ca judecator in judetele Arges, Tulcea si la Targoviste, iar dupa 1913, ca grefier la Inalta Curte de Casatie. De scris, a inceput sa scrie ca sa-si distreze rudele, parodiind stilul pompos si formal al prozei contemporane lui. Tudor Arghezi este cel care il descopera, publicandu-l in "Cugetul romanesc" (1922). In anul urmator se sinucide, fara sa lase vreo explicatie.