spaima concedierilor, ba de tipetele stridente ale politicienilor incinsi in ring. si totusi, problemele au ramas pe agenda publica, desi lumea nu se mai ocupa de ele, poate cu speranta ca noul presedinte si noul guvern vor aduce nu doar noi raspunsuri, ci si alte intrebari.

Nu este greu sa iti dai seama ca un sistem didactic national nu se reformeaza in doua zile, printr-un dictat de sus, chiar daca o corectie inspirata a lui poate si trebuie sa fie sprijinita de modificari la nivelul legislatiei si printr-o vointa politica sesizabila. Chestiunea antreneaza insa multe alte

componente, de la analizarea situatiei din teren (de pilda: cate scoli satesti au ramas functionale, tinand seama nu doar de starea lor materiala, degradata ori ba, si chiar de perpetuarea locuirii in satele depopulate prin migrarea la oras sau in strainatate a oamenilor) pana la existenta de cadre didactice in numar suficient si destul de motivate pentru a continua sa predea.

Asemenea aspecte sunt la mintea cocosului si ele reprezinta numai inceputul unei evaluari a situatiei momentane din teren. Mai grave sunt problemele care se prezinta sub forma unor dileme: invatamant public sau privat, gratuit sau pe bani, elitar sau de mase etc.? Nu se poate spune ca pana in prezent am primit raspunsuri coerente la aceste nedumeriri, desi au existat ministri si perioade de ministeriat in care s-au facut niste pasi intr-o directie ce poate fi identificata cu una de decantare, de clarificare a directiei noastre de inaintare. Chiar daca, in principiu, beneficiem de un invatamant diversificat, combinand existenta scolii publice cu cea a scolii private, suntem foarte departe inca de stabilirea unui model functional de bune raporturi intre unele si altele, a modelului corect si dezirabil de relationare a unitatii scolare cu centrul de coordonare a invatamantului national care ar trebui sa fie ministerul, a situatiei globale a invatamantului cu resursele bugetare si decizia politica.

Pe langa toate aceste restante, fundamentale raman insa intrebarile referitoare la natura sistemului si directia in care el se indreapta. Inca nu stim pentru ce anume isi pregateste Romania tinerii in scolile sale. S-a renuntat tot mai mult la studiile "clasice", de la insusirea limbilor moarte (dar de cultura si, in cazul nostru, si datatoare de identitate etnolingvistica si culturala) pana la asa-numita "stiinta pura" (matematici fundamentale, fizica pura si simpla etc.), mergandu-se in directia noilor formule si domenii, socotite mai adaptate unei orientari pragmatice, la nivelul exigentelor actuale ale vietii, a invatarii. In principiu insa, deschiderea spre actualitate nu ar trebui sa insemne saracirea continuturilor invatarii, ci completarea paletei cu noi posibilitati de optiune.

 

Situarea intr-o perspectiva strict pragmatica, dornica sa asigure competente profesionale si locuri de munca, semn al unui interes pentru viitorul vietii actualilor discipoli, nu isi poate permite totusi sacrificarea unei situari in lume care pentru Romania a insemnat si va continua sa insemne constiinta descendentei latine a populatiei majoritare a tarii, setul valorilor culturale europene, patrimoniul artistic si stiintific al continentului nostru. Recentele evolutii turbulente din viata academica vieneza – un soi de reiterare a ethosului cu propensiuni revolutionare al anului 1968 – denota ca sistemul european de predare-invatare pare sa fie perceput in acest moment, cel putin in capitala Austriei (insa nu doar acolo), ca fiind intr-un acut impas.

 

Lozinca "Viitorul nostru a trecut!", asociata inversunarii impotriva sistemului Bologna, perceput ca inadecvat, denota frustrarea ca sansele tineretului estudiantin actual in fata provocarilor zilei de maine s-au diminuat drastic, ca studentii se afla in inadecvare. Acesta poate fi doar un sentiment subiectiv, desigur, dar el este consonant cu senzatia de criza a educatiei prezenta in luarile de pozitie romanesti momentane si te face sa te intrebi daca nu cumva ceea ce percepeam ca fiind o situatie profund romaneasca are si o componenta mai larg europeana, poate chiar universala.

"Ce fel de educatie vrem?" a devenit, aici si in Europa Centrala, o intrebare mai acuta decat se putea intrezari cu cateva luni si chiar saptamani inainte. Daca ar fi sa ma pronunt in cei mai generali termeni, pornind de la experienta acumulata ca profesor de liceu si din mediul academic, as spune ca sistemul nostru educativ ar avea de castigat daca si-ar propune sa prezerve cat mai mult si mai indelungat caracterul sau gratuit daca ar ramane (sau ar deveni) cat mai accesibil copiilor si tinerilor, indiferent de resursele lor financiare de acasa, daca si-ar pastra si cultiva complexitatea si orientarea plurala, nesacrificand o componenta de dragul alteia, si daca si-ar inova in mod cat mai adecvat strategiile, abordarile, modul de operare. Orice s-ar intampla insa, el trebuie sa slujeasca idealul educarii armonice, in spiritul fericirii si implinirii profunde, personalizate, a fiecarui beneficiar al sau.