Legislație pentru confiscarea extinsă avem, după cum există și hotărâri judecătorești definitive care impun confiscarea bunurilor obținute prin infracțiuni. Cu toate acestea, media confiscărilor realizate de ANAF este de doar 5%.
În ultimul an, procentul a crescut până pe la 8%, după cum a anunțat procurorul-șef al DNA, Laura Codruța Koveși, însă insuficient în comparație cu nivelurile existente în statele membre UE. Instituția care trebuie să se ocupe de confiscare este ANAF din cadrul Ministerului Finanțelor. Însă ANAF se mișcă greoi. Motivele variază, de la incompetență, la lipsa de voință determinată de numirile pe criterii politice, special făcute pentru a tempera confiscările, știut fiind și faptul că majoritatea tunurilor se dau cu concursul unor politicieni corupți.
În plus, până se termină judecarea unui dosar în care se dau condamnări, bunurile ce ar trebui confiscate dispar (bunurile sunt înstrăinate, banii din conturi sunt plimbați din cont în cont în paradisuri fiscale până li se pierde urma etc.), iar unele obiecte, de pildă mașinile de lux, chiar dacă sunt sub sechestru asigurător, ruginesc în parcări deschise.
Laura Ștefan, expert anticorupție în cadrul Expert Forum, pune în discuție faptul că legislația permite instanțelor de judecată să confiște și bunurile provenite din infracțiuni înainte ca procesele să se finalizeze. Potrivit acesteia, prin instituția confiscării extinse pot fi confiscate toate bunurile despre care se presupune că provin din infracțiuni, nu numai cele care sunt deduse judecății într-un anumit dosar.
De altfel, confiscarea extinsă permite confiscarea bunurilor obținute cu până la cinci ani înainte de săvârșirea infracțiunii judecate, dacă acestea nu pot fi justificate și dacă instanțele au convingerea că provin din infracțiuni similare celor judecate.
Ideile lansate de Laura Ștefan sunte dezvoltate și de fostul șef al DNA, Daniel Morar, în prezent judecător la Curtea Constituțională.
Potrivit explicațiilor lui Morar, pot fi confiscate numai bunuri care provin din infracțiuni prevăzute special de lege, infracțiuni pentru care pedeapsa trebuie să fie de cel puțin 5 ani. De asemenea, valoarea bunurilor vizate trebuie să depășească veniturile obținute legal de către inculpat. Nu inculpatul trebuie să demonstreze că bunurile sale au fost dobândite legal, ci autoritățile trebuie să probeze că au fost dobândite ilicit, a mai statuat CCR, spune Morar. Inculpatul, însă, are dreptul să demonstreze că a obținut legal bunurile (dacă are probe).
Tot CCR, atrage atenția Daniel Morar, a stipulat că pentru confiscare poate fi folosită și prezumția simplă (relativă), care asigură sau conservă bunurile indisponibilizate până la pronunțarea unei sentințe definitive. Însă, spune Morar, Curtea Constituțională a decis că în acest moment se poate aplica instituția confiscării extinse, cu completarea prezumției simple (confiscarea înainte de pronunțarea unei sentințe definitive) doar din 19 aprilie 2012. Confiscarea pe baza prezumției simple (relative) este acceptată și de CEDO. La nivelul Înaltei Curți există două cauze penale în care s-a acceptat deja această procedură.
În 2014, DNA a instituit acțiuni de recuperare de bunuri în valoare de 150 de milioane euro, arată și procurorul anticorupție Marius Bulancea, consilier al Laurei Codruța Kövesi.
Bulancea susține necesitatea lărgirii confiscărilor extinse deoarece procurorilor le este foarte greu să urmărească banii prin comisii rogatorii, care durează de la șase luni la un an, în timp ce suspecții pot muta banii dintr-un paradis fiscal în alt paradis fiscal în 10-15 minute. De altfel, în majoritatea statelor europene se practică la scară largă confiscarea extinsă relativă, punându-se accent pe recuperarea prejudiciilor și confiscarea bunurilor prezumate a proveni din infracțiuni.
Spre deosebire de alte țări europene, în România există legislație pentru confiscare de la terți încă din 2006 (reforma fostului ministru al Justiției, Monica Macovei), în practică nu se întâmplă prea multe. O mare problemă este la ANAF, care trebuie să ducă efectiv banii în patrimoniul statului. Instituția a rămas subordonată politic, secretizând până și informațiile de interes public. Iar o altă problemă majoră a ANAF este că nu execută confiscările simple, pronunțate de instanțe. Spre exemplu, în 2013, prin Oficiul Național de prevenire a criminallității și Cooperare pentru recuperarea Creanțelor provenite din Infracțiuni, s-a pus sechestru pe bunuri în valoare de 434 milioane de euro, iar ANAF a reușit să confiște în acel an doar 7,6 milioane euro. De altfel, în cadrul instituției nu există un cont special în care să se colecteze banii obținuți din confiscări, cont care ar reflecta “eficiența” instituției în materia penală a confiscării.
Potrivit Laurei Ștefan, o altă cauză a ineficienței ANAF: în instituție nu există o divizie specializată strict pe confiscări. Or, acest lucru s-ar rezolva simplu, dacă ar exista voință politică, printr-un ordin al ministrului Finanțelor.
