Scriitorul Andrei Pleşu atrage atenţia asupra criticilor aduse filosofului Gabriel Liiceanu în urma discursului acestuia de la Bruxelles, în care a criticat atacurile împotriva justiţiei din România. Pleşu afirmă, într-un editorial din Dilema Veche, că, la nivel naţional, există o groază de a dezvălui şi de a discuta despre problemele existente la nivelul societăţii, "reţeta normalităţii fiind o diplomaţie ipocrită, demnă, fără gunoi la vedere".
"De curînd, într-o emisiune de televiziune care trebuia să-l înfiereze pe Gabriel Liiceanu pentru declarațiile sale de la Bruxelles, „defăimătoare“ pentru România, am auzit o voce care se întreba, retoric, dacă vreodată un mare om ca Václav Havel și-a „pîrît“ țara pe la curți străine. Da, stimate domn! – ar fi trebuit să i se răspundă. Tocmai pentru că a făcut-o a fost arestat, ca și, pe alte meleaguri, Soljeniţîn, Bukovski, Michnik și atîția alții. Pentru că au spus cu voce tare ce porcării se întîmplau în țara lor, pentru că n-au ezitat să „toarne“ în presa internațională mizeria în care trăiau, alături de concetățenii lor, au fost sever persecutați și, unii dintre ei, exilați, ca niște viruși periculoși. Fără oameni ca ei, prăbușirea comunismului ar fi fost, probabil, amînată sine die. Evident că nu e de comparat contextul atitudinii lor de-atunci cu situația noastră de azi. Dar ideea că dezvăluirea publică, „transfrontalieră“, a unui rău local e un act de trădare dovedește supraviețuirea unei mentalități pe care 1989 nu pare să o fi fracturat
"E o precondiție a patriotismului. Cînd ești în afara țării, ții discursuri omagiale. „Rufele murdare se spală în familie.“ Există și conotația domestică a acestui pudic imperativ: rufele murdare nu se spală în public. Asta înseamnă că nici în țară nu prea e frumos să ieși în stradă cu problemele tale personale. Trebuie să ne scăldăm în rozuri tandre tot timpul: și în străinătate, și acasă. Rețeta „normalității“ e, deci, o diplomație ipocrită, surîzătoare, demnă, fără gunoi la vedere", scrie Pleşu.
Scriitorul afirmă că a trecut printr-o astfel de situaţie, înainte de '89, când i s-a interzis să mai discute cu "străinii pentru că propaga informaţii duşmănoase la adresa statului şi a partidului".
"Pentru că nu m-am supus interdicției, mi s-a instalat la poartă o mașină cu ofițeri de Securitate, a căror sarcină era să supravegheze și să împiedice orice contacte cu „elemente“ alogene. În cele din urmă, pentru siguranță, am fost expulzat din București, astfel încît probabilitatea unor întîlniri neconforme să fie maximal redusă.
Nu mă dau victimă, nu mă socotesc „disident“, în sensul în care au existat oameni ca Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu și alți cîțiva (nu mulți), dispuși să riște mult mai mult decît mine, prin manifestări radicale.
Ceea ce vreau să spun e tocmai că, pînă și într-un caz nespectaculos, absurdul „precauției patriotice“ n-avea limite. Ideea nu era să îmbunătățim situația, să punem un diagnostic corect, să semnalăm, în mod responsabil, derapajele unei politici dictatoriale, stimulînd astfel exigențele politice ale statelor democratice. Ideea era să mințim cochet, să „nu ne facem de rîs“ în fața străinilor, să ne demonstrăm iubirea de țară printr-o perorație fudulă despre portretul ei paradiziac. Patriotismul – înțeles ca fentă șmecheră, ca suficiență inertă, ca înșelăciune. Păcălire a celorlalți, dar și păcălire de sine, pact de autosiluire, de dragul mîndriei naționale și al administratorilor ei de la guvern", adaugă scriitorul.
