Când spun asta, am în vedere numele unor personaje sinistre ca Ana Pauker sau Teohari Georgescu". Raportul Tismăneanu, continuă istoricul, spune clar că Păunescu a fost un propagandist de frunte al regimului, în anii '70-'80, făcând, fără rezerve, apologia sistemului comunist. Or, Adrian Păunescu „nu şi-a cerut vreodată scuze pentru trecutul său, ci a fost de-o violenţă rar întâlnită împotriva celor care îl criticau pe Ceauşescu". Dincolo de vorbele de duh ca „despre morţi numai de bine" din sfera religiozităţii neolitice, nu putem asista pasivi la acest delir mediatic; mai facem un pas şi-l sanctificăm ca pe Ştefan cel Mare", spune istoricul, pentru a conchide „perpetuarea amneziei faţă de comunism este una din sursele crizei morale în care ne zbatem". 

Păunescu, destinaţie a nostalgiei după trecutul comunist

Şi pentru criticul literar Alexandru Matei, un rol important în „sanctificarea"  poetului îl are media  - „televiziunea trebuie să producă patos ca să aibă audienţă, are deci nevoie de combustibilul unor evenimente ca acesta". Dar mai e ceva, spune criticul - „Păunescu e una dintre destinaţiile nostalgiei după trecutul comunist. Cu cât prezentul e mai dezamăgitor, lumea se îndreaptă într-acolo" Dacă poetul ar fi murit în anii '90, speculează criticul, în mod cert, atât publicul, cât şi media ar fi reacţionat mai echilibrat - „pentru că erau mai proaspete compromisurile făcute înainte, pe de o parte, şi, pe de alta, pentru că nu începuse să apară atât de des la tv";  încă nu-l convinsese pe Hagi „să revină la naţională", glumeşte criticul.   

„Versificatorul" stadioanelor: Vox Populi

Oamenii au păreri foarte diferite despre Adrian Păunescu, de la adulare şi admiraţie necondiţionată până la critici dure faţă de latura propagandistică a poetului. Astfel, Vasile Stanca, de profesie taximetrist, crede că Adrian Păunescu „e al doilea după Eminescu. Păi, ce alt poet să fie, dacă nu el? A fost om deştept şi a ajutat oamenii, cum a putut şi el, le-a dat mâncare, butelii, cum a putut şi el. Şi a vrut Basarabia înapoi". Medicul Andreea Tudor spune că înainte de Revoluţie a stat la coadă pentru poeziile lui, „deşi nu-mi plăcea ca om. Poeziile lui mi-au plăcut, pentru că vorbeau despre dificultăţile vieţii de atunci - dar după '89 nu l-am mai urmărit ca poet. Au apărut televizorul, stresul, şi nu am mai citit poezie." Teodora Ilieş, elevă în clasa a 12-a, spune că nu a citit nimic scris de Păunescu şi că n-o interesează personajul. Ştie însă că a fost poet şi că „a făcut porcării" în timpul comunismului: „Am auzit la tv că îl lăuda pe Ceauşescu".

Radu V., pensionar, spune că „Păunescu l-a învăţat pe Ceauşescu cu cultul personalităţii, fiind primul care i-a închinat poezii. Ceilalţi s-au luat după el".Ion Albaion, de 55 de ani: „Faptul că Adrian Păunescu îi ţinea pe activiştii de partid, pe securişti, şi nomenclaturişti împreună cu „plebea proletară" şi copiii lor până la 3 noaptea pe stadioane (în loc să stea la şedinţe) să cânte şi să recite în cor poezii i-a adus o simpatie reală din partea majorităţii sau mai bine spus din partea mediocrităţii în general infantilizată. Dar Cenaclul Flacăra era în realitate o prelungire a Cântării României, iar în ultimii ani ai cenaclului-stadion biletele se dădeau numai prin organizaţii UTC şi de partid. Cenaclul Flacăra şi Păunescu aveau şi câte o dublură: un cenaclu studenţesc naţional, ceva de genul „cenaclul studenţilor comunişti", coordonat ca o umbră, tot de la o masă de pe o scenă, cu aceeaşi atitudine şmecheresc-dictatorială de unu'...Tatulici. Mihai parcă îi zice. Ăsta era în 1990 deja „liber" la Televiziunea română liberă unde a făcut două lucruri: a promovat jocul Caritas şi l-a readus pe sticlă pe Adrian Păunescu."

Isterie fabricată de televiziuni

Pornind de la legendele urbane ale epocii de aur „cu Păunescu care îi spunea lucruri de la obraz lui Ceauşescu sau cu Florin Piersic care l-a caftit pe Nicuşor", Cristi Puiu trasează specificul dizidenţei românşti. „Mamă, ce mari eroi erau ăştia doi, Păunescu şi Piersic,  la mine-n cartier! La noi dizidenţa se făcea printr-un gest, printr-o şoaptă, printr-un banc benign, ca unul pe care l-am auzit, ţin minte şi acum, la Polivalentă, în deschiderea unui concert Iris. Îl spunea Cristina Stamate: „ce-i mai mică şi mai mică decât ...de furnică? Flacăra de la aragaz." Nu vă puteţi închipui ce bucurie era pe public! Adică, vezi Doamne, ce tari am fost! Cum am dat noi cu tifla regimului! Aşa că, dacă astăzi este eroizat Păunescu, acest lucru nici nu mai trebuie să ne mire. Suntem consecvenţi cu noi înşine. Avem eroii pe care îi merităm. Bine că scotocim Evangheliile pe toate părţile, doar-doar om găsi neconcordanţe. Tragem cu sportivitate de Iisus, ca de un elastic, şi-l „contestăm", dar nu avem voie să zicem nimic de Eminescu şi de mâine încolo, probabil, nici de Păunescu. Nu, ei sunt tabu. Trebuie să treacă ceva vreme, să se mai aşeze timpul peste toate. Poate că isteria asta e doar una fabricată de televiziuni. Nu ştiu, sper. Dar dacă nu, atunci e grav."


"Una e să fii versificator şi cu totul altceva să fii poet." Andrei Cornea, Filosof