Au trecut 18 ani si mai bine de la semnarea actului oficial de deces al comunismului. Comunism care a continuat, insa, mort-viu, sa ne otraveasca vietile si sa ne distorsioneze adevarurile, pentru ca a fost "boala grea, saracia omului" – inclusiv saracie morala.
La multe luni dupa ce, in sfarsit, comunismul ca doctrina de stat a fost condamnat in Parlament de insusi seful statului (nici nu mai conteaza de ce a facut-o, important era sa se faca odata), sutele de mii de romani cu cazierele manjite de condamnari –
unele, nu putine, la moarte –, bazate pe "justitia" luptei de clasa, raman, in acte, criminali. Uneori, chiar cu repercusiuni practice, de tipul "dvs. nu puteti primi credit de la banca noastra".
Sentintele politice au fost casate, sterse din caziere in toate celelalte foste tari ale lagarului de exterminare fizica, psihica si morala in care s-au constituit regimurile comuniste. Asta s-a intamplat cu mult inainte de a se fi scurs aproape doua decenii de la ridicarea Cortinei de Fier si destramarea ordinii comuniste. In Rusia, reformatorul comunist Gorbaciov a hotarat ca fiecarui condamnat politic (si acolo au fost multe milioane!) sa i se stearga pata juridica de pe biografie si fiecare proaspat inocentat a primit o scrisoare in care statul isi cerea iertare pentru suferintele cauzate.
In Ungaria, casarea sentintelor a fost inceputa tot de comunistii reformatori, in 1989, fiind desavarsita de guvernarea de dreapta, anticomunista, care i-a urmat. In Cehia, in Polonia etc., statul si-a recunoscut vinovatia, crimele si a casat sentintele bazate pe considerente nu juridice, ci politice sau pseudojuridice, cazul incadrarii la delicte de drept comun, dupa ce mai-marii comunisti s-au gandit ca "da mai bine" in Occidentul de care aveau nevoie pentru comert, investitii de (mai inalta) tehnologie si pentru a-i fura mai usor secretele tehnologice.
Noi nu am avut parte nici de lustratie, nici de casarea sentintelor politice. Aerul viciat nu a fost inlocuit cu unul proaspat, increngaturile complexului politico-afacerist nascut din imperecherea dictaturii cu natura umana in ipostazele sale cele mai jalnice au fost lasate sa se dezvolte luxuriant si malign mult dincolo de ceea ce ar fi trebuit sa fie un moment de cotitura spre asanarea vietii sociale si politice.
Am avut parte totusi de o condamnare a comunismului. In loc sa punem acel sistem la zidul oprobriului, ne-am antrenat "la perete". A fost o treapta pe care a trebuit sa calcam fara sa fi pus mai intai piciorul pe treptele care ar fi trebuit, logic, sa o preceada pe aceasta, pentru simplul motiv ca acele trepte nu existau.
Cu cateva luni in urma, s-a vanturat un proiect de lege despre a carui soarta nu se stie nimic si care abordeaza problema de o maniera ce, vorba anglo-saxonului, "adds insult to injury" (te mai si insulta, dupa ce te-a ranit): cei care au suferit de pe urma unei ideologii de stat criminale sau, in cele mai multe cazuri, urmasii lor ar trebui sa solicite (sa cerseasca?) exonerarea INDIVIDUAL. Altfel spus, sa se judece cu statul, care, iata, isi condamna propriul trecut, dar nu doreste sa faciliteze disculparea celor care au patimit (si, intr-un fel, continua sa patimeasca) de pe urma fazei criminale din care acelasi stat a iesit.
Mai sunt doar cateva zile pana la inchiderea expozitiei de la TNB consacrate reprimarii salbatice a miscarilor anticomuniste care au izbucnit in Romania in 1956 si 1957, dupa revoltele anticomuniste din Polonia si Ungaria. Cei care au apucat sa vada aceasta educativa expozitie – oare de ce nu i se ofera un spatiu permanent? – au putut cunoaste figurile tragice ale miilor de eroi ramasi si criminali din cauza nepasarii si nesimtirii.
Intre timp, gimnazistii si liceenii nostri invata, la scoala, despre perioada comunista, cate o ora.