În contextul atacului terorist din redacția publicației Charlie Hebdo, patru specialiști din domeniile istorie, știință, religie, mass-media au răspuns unei dezbateri lansate de RL. Am vrut să aflăm dacă jurnalistul poate ironiza orice în numele libertății de exprimare. Istoricul Dan Falcan a dat un răspuns negativ. Ioana Avădanei s-a arătat revoltată de atitudinea celor care au afirmat că jurnaliștii francezi au căutat-o cu lumânarea, iar profesorul de istorie a religiilor Marius Vasileanu crede că „hărțuirea permanentă prin stârnirea a ceea ce celălalt consideră sfânt este totuna cu o declarație de război“. Cercetătorul Dragoș Ciuparu susține că jurnaliștii ar trebui să își decidă singuri limitele propriei libertărți.
Sute de mii de oameni, printre care și lideri din peste 50 de țări, au participat la Paris la un marș mondial pentru libertate, ca urmare a atentatelor împotriva publicației Charlie Hebdo.
Trebuie să existe un autocontrol, o autocenzură atunci când se scrie despre simbolurile religioase? Chiar dacă sunt tratate cu umor? Sau libertatea de exprimare nu poate fi negociată pentru că a devenit valoarea absolută a lumii occidentale? RL a încercat să ofere un răspuns acestor întrebări.
Săptămâna trecută, fraţii Cherif şi Said Kouachi, au atacat sediul revistei satirice franceze Charlie Hebdo, bilanțul tragic fiind de 12 morţi, majoritatea jurnaliști ai publicației. Teroriștii susțin că au acționat după ce revista a publicat în mai multe rânduri caricaturi care îl înfățișează pe profetul Mahomed în ipostaze pe care ei le-au considerat a fi defăimătoare. Pe de altă parte, mare parte din lumea occidentală, dar și instituții – cum ar fi cea a președinției franceze – au afirmat că libertatea de expresie nu are nici un fel de limită, fiind nenegociabilă. Duminică, un miting de amploare, la care au participat şi importanţi lideri ai lumii occidentale, a avut loc la Paris, în semn de sprijin pentru valorile europene şi împotriva terorismului.
În acest context, „România liberă“ a lansat o dezbatere la care au răspuns profesioniști din diverse domenii: istorie, mass-media, știință și religie. Întrebările adresate de RL au fost: “Până unde putem merge cu înfățișarea/denigrarea simbolurilor religioase precum Mahomed sau Cristos în numele libertății de exprimare? Se poate postula faptul că există simboluri religioase intangibile sau libertatea de exprimare permite să le înfățișăm în orice mod, precum au făcut-o jurnaliștii de la Charlie Hebdo?”.
Dan Falcan, istoric și șeful Secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului -Bucureşti: “Civilizația occidentală ar putea fi distrusă din interior”
“Ceea ce s-a întâmplat la Paris reprezintă o formă maladivă, extrem-violentă de interacțiune între două civilizații, între două lumi, între două moduri de a vedea lumea. Sigur, cei trei teroriști nu reprezintă lumea Islamului și cel mai probabil marea majoritate a musulmanilor dezaprobă acțiunea lor dementă, dar ei totuși vin din acea lume, acționează în numele unor valori respectate în acea lume, sunt purtătorii unui mesaj radical extrem al acelei lumi. Nici noi, cei atașati de valorile democrației liberale, de tip occidental, nici ei, mai degrabă legați de o cultură tradiționalistă, în care religia joacă un rol major, n-am găsit încă drumul la mijlocul căruia să ne întâlnim și să putem merge, unii alături de ceilalți, spre viitor. Scenariul cel mai pesimist, dar extrem de probabil, dacă nu vom conștientiza pericolul, este acela în care civilizația occidentală, – căreia îi aparținem și noi, va fi distrusă din interior de purtătorii altui tip de civilizație, care se vor folosi în acțiunea lor exact de principiile și valorile care stau la baza civilizației noastre: toleranța, drepturile omului, libertatea de circulație, libertatea -presei, etc.
Primul răspuns pe care pot să-l dau întrebării dumneavoastră este cel dat de românul tolerant care sunt, de cetățeanul european care mă pretind a fi: libertatea de exprimare trebuie să fie neîngrădită, fiindcă orice îngrădire este primul semn de abuz, primul pas spre dictatură, de orice fel ar fi ea. Al doilea răspuns îl dă luciditatea istoricului bazată pe cunoașterea trecutului, a mecanismelor care au dus la intoleranță, xenofobie, la genocid, la războaie devastatoare, și acesta -este: nu, nu putem în numele libertății de exprimare să denigrăm, să batjocorim, să ironizăm orice. Libertatea fiecăruia dintre noi se termină acolo unde începe libertatea semenului nostru, fie el creștin, musulman sau budist. Libertatea teoretic neîngrădită a jurnalistului trebuie să aibă un filtru propriu, cel al bunului simț, al educației, al culturii, al respectului față de sentimentele și valorile celuilalt etc.
Istoria, care ne-a învățat – mai ales în ultima sută de ani – că ideile și cuvintele pot ucide, ne-a mai trimis ieri un avertisment: și caricaturile pot ucide!”
Ioana Avădani, director al Centrului pentru Jurnalism Independent: “Dar noi în ce credem?”
“Este greu să încerci să utilizezi instrumentele rațiunii asupra unui gest fără sens și care nu are corespondent în sistemul tău de valori. Cum să găsești «rațiuni» unei crime? Cum să explici o abominație?
Atacul asupra redacției Charlie Hebdo este un atac terorist «pur»: scopul său nu este de a sancționa, de a îndrepta o eroare, ci de a semăna teroarea, de a reduce o societate liberală și relaxată la canoanele autocenzurii. Atentatul din Paris nu este un act de represalii la adresa caricaturiștilor ireverențioși. Nu este nici măcar un atentat la libertatea presei. Este o mișcare brutală împotriva libertății de exprimare în general și, prin aceasta, un atac la adresa drepturilor fundamentale ale omului. De aceea ar trebui să ne intereseze pe toți, să ne oripileze pe toți și să ne facă să privim dincolo de apărările facile.
Cea mai tristă dintre aceste apărări – și, spre dezamăgirea mea, destul de frecventă în spațiul public românesc – este că jurnaliștii francezi «au meritat-o». Au căutat-o cu lumânarea. Au provocat. Este înspăimântător, pentru noi, ca nație cu pretenții democratice și de milenară toleranță, să justificăm o crimă prin «obrăznicia» victimei. Este și mai înspăimântător pentru mine, ca om de presă, să văd jurnaliști, mari și mici, îmbrățișând prompt și sincer această idee, invocând limitele legitime ale libertății de exprimare, adăugând, cu un ton concesiv, dar necredibil, că da, desigur, e urât să omori oameni, gândurile ni se îndreaptă către familii, etc., dar…
Organizația Reportères sans Frontiè-res a cerut mijloacelor de comunicare în masă din întreaga lume să preia caricaturile celor de la Charlie Hebdo. În schimb, mass-media americane au preferat să relateze evenimentele blurând caricaturile. Teroriștii aceia credeau în atotputernicia Dumnezeului lor și s-au dovedit gata să ucidă pentru credința lor. Dar noi? Noi în ce credem? Cât de puternic este atașamentul nostru față de principiile libertății individuale, ale toleranței, ale acceptării celuilalt chiar și atunci când este «obraznic»? Lumea se schimonosește grav atunci când lăsăm teroarea lor să ne alimenteze temerile.
«Nu mă tem de răzbunare. Nu am copii, soție, mașină sau credite bancare», scria Stephane Charbonnie, editorul Charlie Hebdo, victimă a atentatului. Să fie această neapartenență, această neatârnare, această singurătate, în fond, singura soluție pentru curaj?
N-am declarat că «JE SUIS CHARLIE», nu mi-am schimbat poza de Facebook. Întâi, pentru că nu cred că am acest drept. Nu sunt Charlie, nu am făcut nimic care să se apropie de curajul provocator și de riscurile asumate ale jurnaliștilor francezi. Dar și pentru că sunt pradă unui repetitiv act ratat, care mă duce în zone în care discuția despre teroriști și jurnaliști nu are ce căuta: citesc, fără greș, de fiecare dată JESUS CHARLIE.”
Dragoș Ciuparu, cercetător (timp de mai mulți ani a fost profesor la Universitatea Yale): “Jurnaliştii ar trebui să îşi decidă singuri limitele propriei lor libertăţi”
“Nimic nu poate justifica o asemenea crimă, asta este foarte clar! Libertatea de expresie este şi trebuie să rămână un drept fundamental. În acelaşi timp, în orice societate democratică libertatea de expresie nu se poate manifesta în lipsa respectului faţă de valorile fundamentale ale tuturor membrilor ei. În societăţile multiculturale anumite forme de expresie pot provoca conflicte în sfera valorilor, care, prin escaladare, pot conduce la manifestări de tipul celei întâmplate în Paris. Cu certitudine acestea nu pot fi nicicum justificate, dar asta nu înseamnă că sunt improbabile. Nu cred ca statele ar trebui să îngrădească libertatea de expresie în numele protecţiei jurnaliştilor, cred că jurnaliştii ar trebui să îşi decidă singuri limitele propriei lor libertăţi de expresie ţinând cont de particularităţile societăţii în care îşi desfăşoară activitatea. Ceea ce este considerat acceptabil la Montreal ar putea stârni emoţii puternice la Amman, de exemplu. Cum Parisul este un amestec al celor două, dar şi cu influenţe ale altor culturi de pe glob, limitele de confort sunt, probabil, diferite. Presupun că nu ne amintim cu plăcere despre modul în care au fost ironizaţi cetăţenii români de presa franceză. Pe de altă parte, statele ar trebui să monitorizeze cu atenţie, să identifice şi să oprească în timp util orice acţiune violentă ce ar putea fi generată de o hipersensibilitate la anumite forme de manifestare a libertăţii de expresie. Oamenii din diferite culturi au reacţii diferite la acelaşi gen de manifestare a libertăţii de expresie.”
Marius Vasileanu, profesor de -istoria religiilor: -“Libertatea de -expresie a presei are și o -dimensiune educativă”
“Libertatea de expresie este pentru Occident o cucerire fundamentală și, principial, este bine să rămână astfel, intră în definiția democrației. Dacă cei care au făcut acele caricaturi – pe care personal nu le găsesc deloc amuzante, nici când se referă la islam, nici la creștini, evrei, hinduși etc. – nu ar fi existat, ar fi trebuit inventați. Tocmai pentru că la această vârstă a civilizației avem nevoie de oglinzi: în care să ne putem vedea așa cum suntem. Cu toate acestea, personal, am considerat rațional și matur spiritual și politic faptul că în România astfel de caricaturi nu au fost reproduse, decât accidental, și nici nu sunt încurajate.
Întâi de toate, fiindcă din perspectiva fenomenului religios nu este înțeleasă în sensul său real și profund noțiunea de «simbol». Simbolul este o ambasadă în plan terestru a unui subiect de ordin spiritual. Politic vorbind, astăzi, o ambasadă reprezintă o mică parte din teritoriul reprezentat: interiorul (clădirea, curtea) ambasadei Franței la București este realmente un mic fragment din teritoriul Franței. Tot astfel se poziționează în raport cu simbolurile religioase cei mai mulți oameni angajați în mod real pe o cale spirituală, fie și inconștient.
În mod normal, un om matur spiritual are capacitatea de a râde, de a se autopersifla. Există un travaliu lăuntric pentru a putea ajunge acolo, un parcurs pe care, din păcate, la nivel popular, majoritar, prea puțini îl realizează…
Da, libertatea de expresie a presei are și o dimensiune educativă, foarte importantă. Dar educație faci cu cineva pregătit pentru a asimila. Educația cu forța nu este productivă. Care mai este atunci rațiunea publicării caricaturilor? Pur și simplu, pentru că cineva le creează – mi se va răspunde. Până la un punct este adevărat.
Ajungem însă la punctul cel mai important: trăim cu adevărat – mai ales de la apariția internetului – într-un sat global. Așa cum nu te iei de nebunul satului, provocându-l, ori de bețivii care sar la bătaie pe stradă, tot astfel în cazul discuției de față suntem chemați la responsabilitate, inclusiv în raportarea la intimitatea de ordin spiritual a celuilalt. Hărțuirea permanentă prin stârnirea a ceea ce celălalt consideră intangibil, sfânt, este totuna cu o declarație de război. Și, da, din păcate suntem într-un război de ordin cultural-religios. Cum se știe, în condiții de război, mai ales atunci când o țară este implicată direct, presa își examinează cu atenție discursul ori chiar i se impune aceasta…
Adevărații spirituali ai lumii sunt cei cu simțul autoironiei, cei care pot râde de orice. Dumnezeu a făcut lumea în șapte hohote de râs – se spune într-o anume tradiție orientală –, așadar suntem cu toții o fărâmă din acel râs primordial. A ucide pentru că te-ai simțit jignit în credința ta înseamnă a te îndepărta de Dumnezeu, căci viața unui om este sacră – iată o mare problemă întâi de toate pentru liderii religiilor lumii.”
