Pentru a doua oară în mai puţin de o săptămână, Comisia Europeană şi-a exprimat „preocuparea faţă de viteza şi consecinţele deciziilor luate în ultimele săptămâni” în România, un mesaj clar din partea Executivului European că nu este vorba nici de feude politice, europene, nici de dezinformare, cum pretinde guvernul USL, ci de o îngrijorare autentică şi legitimă că în România instituţiile democraţiei şi statului de drept sunt distruse, poate, iremediabil.
Riposta USL la valul de condamnări ale acţiunilor Guvernului Ponta din ultima perioadă a luat patru forme: negarea – „nu este nimic adevărat, este numai vina pedeliştilor, care dezinformează pe toată lumea” etc -, minimalizarea – fie prin ridiculizarea nivelului de la care a fost transmis mesajul („e numai un purtător de cuvânt”), fie prin minimalizarea mesajului propriu-zis – „n-a fost un mesaj oficial, a fost un răspuns la o întrebare adresată de un jurnalist”, delegitimarea – „e vorba de o feudă între familiile politice europene şi de poziţii partizane” -, şi (contra)atacul populist de tip Lukaşenko-Chavez – „poporul suveran”, „doamna Merkel nu votează în România”, „nu suntem colonie”. Toate aceste patru forme de diversiune alcătuiesc structura de reacţie rapidă prin care USL încearcă să escamoteze o realitate simplă: toţi aliaţii şi partenerii României sunt îngrijoraţi că prin acţiunile sale Guvernul Ponta distruge în mod sistematic instituţiile şi procedurile obişnuite într-un stat de drept şi că aceste acţiuni fulgerătoare vor avea consecinţe pentru mulţi ani de acum înainte în funcţionarea instituţiilor şi a vieţii politice româneşti.
Mecanismul diversiunii este dificil de demontat, pentru că se desfăşoară pe mai multe paliere, dar nu imposibil. Despre atacurile de tip populist la adresa unui lider european de talia Angelei Merkel, ele dovedesc primitivism politic şi ar putea constitui, în sine, un serios motiv de demisie sau de moţiune de cenzură. În ceea ce priveşte delegitimarea şi minimalizarea în primul rând, reacţiile extrem de dure ale liderului socialist german, Walter Steinmeier, ale ministrului (socialist) de Externe al Luxemburgului, Jean Asselborn, ale Ministerului de Externe francez, condus de un socialist, şi ale Departamentului de Stat american (condus de un democrat) anulează pretenţia de simplă feudă politică între socialiştii şi popularii europeni sau de confruntare între stânga şi dreapta mondiale.
Vocea lui Merkel este vocea Germaniei, nu a CDU
În al doilea rând, atunci când Angela Merkel vorbeşte despre „demersurile inadmisibile” ale USL, ea vorbeşte ÎNTOTDEAUNA în numele statului german, nu în numele Uniunii Creştin Democrate, al PPE sau al landului Mecklenburg-Vorpommern, iar acest lucru înseamnă că Republica Federală Germană consideră inadmisibil ce se întâmplă în România. Atunci când un purtător de cuvânt susţine o declaraţie sau chiar răspunde întrebărilor unui jurnalist, el o face întotdeauna în numele statului şi al instituţiei pe care o reprezintă. Referitor la nivelul de reprezentare, lucrurile sunt înşelătoare. Victoria Nuland este vocea lui Hillary Clinton, la fel cum Pia Ahrenkilde Hansen, cea care a citit declaraţia de ieri a Comisiei Europene, nu este „un simplu purtător de cuvânt”, ci este vocea lui Jose Barroso. Pia Ahrenkilde Hansen a fost şefa de cabinet a lui Barroso înainte de a fi promovată purtător de cuvânt şi, cum Barroso s-a aflat ieri în Israel, declaraţia ei a fost ca şi cum ar fi făcut-o Barroso însuşi. Un avertisment adresat de şeful Comisiei înainte de întâlnirea pe care o va avea joi cu Ponta.
Ceea ce rămâne este negarea. După deciziile din ultimele două zile ale Curţii Constituţionale privind Legea de modificare a Curţii Constituţionale şi Legea Referendumului şi după ce USL a anunţat că va organiza referendumul nu în baza legii, ci a ordonanţei de urgenţă a Guvernului cu acelaşi conţinut, dar care nu poate fi atacată la Curtea Constituţională, le va fi limpede tuturor în Europa că fapta de atentat grav la statul de drept nu mai poate fi negată.
Consecinţele care îngrijorează lumea civilizată
Dacă lucrurile vor rămâne aşa, atunci, de acum înainte, în România, Curtea Constituţională va deveni o instanţă opţională care va putea sau nu să fie consultată, în funcţie de interesele politice ale partidelor aflate la guvernare. Actele guvernului vor căpăta întâietate în faţa legilor emise de Parlament, distrugându-se separaţia puterilor în stat, iar ordonanţele şi/sau legile vor putea fi considerate constituţionale sau nu, în funcţie de aceleaşi interese, dat fiind că instituţia Avocatului Poporului va deveni o anexă a majorităţii parlamentare. În momentul în care dispoziţia „poporului” faţă de guvern se va modifica dramatic şi majorităţile se vor schimba prin traseism, procedurile vor fi reluate, de la demiterea guvernului până la suspendare, de tabăra cealaltă, indiferent ce obstacole se vor crea între timp pentru a preveni un asemenea scenariu, pentru că, într-o ţară a arbitrariului şi a fărădelegii, regulile pot fi schimbate oricum, oricând şi de către oricine.
Suficiente motive de îngrijorare pentru Europa şi lumea civilizată.
