9 OCTOMBRIE 2007 – 19 IANUARIE 2008
EXPOZITIA ITINERANTA "ECOUL EVENIMENTELOR DIN 1956 IN ROMANIA"

Argument
Morti neingropati? Martorii unei epoci? Lipsa memoriei colective? - sau doar o banda de vinovati? Eroi necunoscuti ingropati fara funeralii? Doar sentimentul absentei, constiinta, fara drepturile omului?
Acestea sunt principalele intrebari care se ivesc in fata istoricului specialist in arhive, atunci cand incearca sa vorbeasca despre evenimentele anului 1956 in Romania si in lume. Se organizeaza expozitii, se scriu petitii, vointa pentru reabilitare se manifesta in cercuri restranse, dar aproape degeaba, lipsa de memorie si reaua vointa a Puterii, a carei superficialitate superficialitatea aroganta nu ingaduie aproape nicio clipa ca soarta, jertfa, angajamentul celor care vroiau schimbarea a ceea ce exista acolo unde cruzimea dictaturii devenise rutina, a celor care au participat atunci la evenimente, sa devina parte a memoriei colective.
Douazeci si patru de executii, paisprezece mii de ani de inchisoare, schimbarea pentru totdeauna a catorva mii de vieti – acesta este suma pedepselor primite de cei ce au indraznit sa se solidarizeze cu revolutia din Ungaria. Nu este vorba doar despre revolutionari, despre eroi sau caractere iesite din comun. Este vorba despre oameni care s-au saturat de soarta nedemna, de opresiune, de presiunea politica si ideologica necrutatoare, de armata de servicii secrete, de "succesele" comunismului, de pacostea stalinismului...
Acestea sunt principalele trasaturi care se contureaza in fata celui care studiaza aceste evenimente sau doar citeste despre ele. Si cine citeste despre aceste evenimente nu poate decat sa se mire: acei oameni, care au indraznit sa se indoiasca, sa intrebe, sa se revolte in numele aspiratiei spre armonie si solidaritate aproape ca nu au nici nume, sunt siluete nemarcate pe fundalul Istoriei, sau inamici de drept comun condamnati penal. Pana si aceia care au raspuns si raspund la aceste intrebari si la intrebari care decurg din ele, mai degraba ineaca nevoia de pietate in complicatii administrative, si nu rareori nici astazi nu pot sa rosteasca cuvantul "demn"... nu cu privire la trecut, poate ar fi fara folos, ci avand in vedere prezentul, pronuntandu-se pentru reabilitare, pentru o rememorare demna, in numele constiintei. Mii de familii au trecut prin experienta infioratoare a incriminarii pe criterii politice a cel putin unuia dintre membrii sai, mii de prietenii si legaturi au fost otravite de suspiciuni, de acuze nedrepte, de tinerea sub observatie, de permanentele amenintari, de atmosfera de teroare si intimidare. Pentru ca "se construia socialismul", regimul care, se trambita, "pentru om" si se voia "cu fata umana", dar persevera numai in inuman, perpetuand zi cu zi infricosarea, cotropind tot ce insemna demnitate, onestitate...
A ramas oare posteritatea datoare cu stima si respectul cuvenite? Trebuie sa-si plece capul, sa schimbe inscriptii, sa-i inscrie pe cei uitati in memoria colectiva? Nu e de-ajuns sa revizuiasca memoria dictatorilor? Nu inseamna mai mult critica sistemului politic trecut, infiintarea sistemelor politice pluraliste, transformarea comemorarilor periodice in ritualuri?
Expozitia si publicatia compusa din documente alese vine in intampinarea, sau, mai degraba, in urma acestor probleme istorice dar si de constiinta. Au trecut lunile comemorarii oficiale, de ce nu i-am lasa pe cei morti sa odihneasca in pace? De ce trebuie adusa iar in atentia publica problema celor multi si uitati, de trebuie sa facem destinatari ai scuzelor publice din acesti oameni care si-au adus si ei contributia la crearea realitatilor de azi? Intrebari fara doar si poate retorice, iar raspunsul este poate prea simplu. Pentru ca si noi suntem facuti din antecedente si din circumstantele lor... La fel si intrebarile si raspunsurile, soarta si istoriile. Pe cine cinstim, de fapt, pomenindu-le numele: pe ei, sau pe noi? Preotul politician moralist, ofiterul razvratit, studentul cu viitor stralucit, unii maghiari, dar majoritatea romani, fara deosebire lipsiti de putere si lipsiti de aparare in fata Puterii, dar cu crezul puternic in forta binelui, in omenie, in demnitate – toti acesti oameni au sfarsit tragic, si nici macar numele nu le-au fost adunate spre aducere aminte.
Expozitia, al carei intinerariu o va purta in principalele orase ale Romaniei, este o varianta mai ampla a expozitiei "Printre randuri" de anul trecut, prezentata la Bucuresti si la Budapesta, o expozitie apreciata mai ales de cei care au fost condamnati atunci si nu fost reabilitati nici acum. O reabilitare careia nu i se impotriveste nimeni anume din sfera Puterii, nimeni din administratie, iar majoritatea organizatiilor societatii ciivile nu considera comemorarea fara sens. Totusi, parca ia prea mult timp prelucrarea memoriei acelei jumatati de secol, o prelucrare care ar ajuta la recunoasterea demna a meritelor celor condamnati pe nedrept. Presa si-a considerat rolul indeplinit prin publicarea de suplimente speciale, colectii de fotografii, articole comemorative. Dar cei care inca platesc pentru ca au avut curajul sa gandeasca altfel si sa se exprime altfel degeaba isi asteapta reabilitarea. Pentru ei, aceasta este o perioada de doliu permanent. Pentru ca nu poti face zi de sarbatoare din comemorarea unui avant, a unui exemplu de moralitate, a unui interogatoriu fara tradare, a unui proces verbal de executie.
Dar o rasplata este posibila. Pentru ca exista o tara unde dupa eroii unei revolutii inabusite se pot numi strazi, piete, institutii... Tot asa cum exista si o alta tara unde lista numelor, acest minim de memorie colectiva, inca nu s-a constituit.
Daca o expozitie poate fi destinata trezirii, actiunii, daca ea poate fi un act de moralitate, atunci expozitia noastra exact asta este. Daca o comemorare poate evita festivismul, ramanand totusi expresia unei adanci recunostinte, atunci aceasta expozitie comemorativa tocmai asta isi propune. Si daca o expozitie poate evita patosul moral, artificialul, dar sa ramana in acelasi timp un gest uman motivat cultural si social, atunci aceasta expozitie si imaginea ei in mass media se vor putea constitui intr-un astfel de gest de recunostinta.
Andrea Varga, Bucuresti, octombrie 2007