UPDATE: Mircea Diaconu a fost declarat incompatibil şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În urma acestei decizii, el trebuie să-şi dea demisia din funcţia de ministru al Culturii, informează Realitatea TV.
Mircea Diaconu nu mai poate ocupa funcţii publice timp de trei ani.
—
Când Guvernul Ponta a adoptat ordonanţa de urgenţă de trecere a Institutului Cultural Român în subordinea Senatului, ministrul Culturii, Mircea Diaconu, a dat fuga – unde altundeva? – la Antena 3 şi a explicat că unul din motive ar consta în faptul că ICR ar fi funcţionat de peste un an „în ilegalitate instituţională” pentru că cele două posturi de vicepreşedinţi ocupate de Mircea Mihăieş şi Tania Radu nu ar fi fost înfiinţate în urma unui act legal.
Domnul Diaconu a dat dovadă şi în acest caz de o înţelegere cel puţin aproximativă a noţiunilor de „legalitate” şi „ilegalitate”, după cum a demonstrat-o şi în trecut, când a ajuns să acumuleze propriile probleme cu legea. Şi nu una, trei.
1. Cazul „Drepturi de autor pentru Ceaikovski, Bach şi Chopin”
Potrivit lui Diaconu, ilegalitatea de la ICR ar fi fost consemnată ca atare de Curtea de Conturi, deşi nu este limpede cum poate o situaţie să fie ilegală din moment ce nu are ce lege să încalce. Dar Diaconu are propriul proces cu Curtea de Conturi, care a descoperit la Teatrul Nottara, pe care Diaconu l-a condus din decembrie 2008 până în decembrie 2011, că actualul ministru al Culturii s-a dovedit peste măsură de generos cu banii teatrului, din care a acordat drepturi de autori unor nume respectate precum Bach, Ceaikovski, Bizet şi Chopin, dar care nu aveau dreptul să primească drepturi de autor fiind morţi de mult, iar operele lor fiind bunuri de patrimoniu universal, ieşite şi ele de ceva vreme din perioda de protecţie. În plus, s-au plătit drepturi de autor şi pentru efecte sonore, precum valuri, pescăruşi, paşi, picături sau simple onomatopee. Cu alte cuvinte, la Nottara ajungea să faci ca toate lighioanele ca să încasezi drepturi de autor. În total, 20.000 de lei s-au dus pe astfel de „drepturi”. Alte 20.000 de lei au fost trecute în mod greşit în contabilitate la secţiunea „bunuri şi servicii”. Generosul Diaconu a achitat şi diurne la fel de generoase actorilor aflaţi în turneu şi, la final, cheltuielile de personal au fost depăşite cu alte 57.000 de lei.
Curtea de Conturi a găsit că vinovaţi de această situaţie se fac directorul-manager Mircea Diaconu, contabilul-şef şi mai mulţi funcţionari ai teatrului. Diaconu a contestat concluziile raportului Curţii în instanţă şi procesul se judecă în prezent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
2. Cazul „Contracte pentru nevasta mea”
Ieri, Mircea Diaconu a mers la Parchetul de pe lângă Înalta Curte pentru a i se aduce la cunoştinţă acuzaţiile ca urmare a încheierii unor contracte, în calitate de director, cu soţia sa, Diana Lupescu. În 2011, inspectorii Agenţiei Naţionale de Integritate au sesizat Parchetul privind un posibil conflict de interese şi aceştia au declanşat în ianuarie anul acesta urmărirea penală.
Domnul Diaconu s-a dus ieri la Parchet, unde a glumit cu jurnaliştii că a venit să le bea cafeaua procurorilor şi să le explice „cum se trăieşte în teatru” şi „care e viaţa actorilor”, despre care aceştia nu ştiu nimic.
Poate că procurorii nu ştiu nimic despre cum se joacă teatru profesionist, dar ştiu câte ceva despre contracte. Or, în pofida aerului relaxat, Mircea Diaconu are o problemă. Plângerea iniţială a ANI avea în vedere strict promovarea Dianei Lupescu în funcţia de director artistic şi crearea „unui folos material” pentru propria soţie. Problema domnului ministru Diaconu este nu numai că procurorii nu au închis dosarul, dar au extins cercetarea la contractele pe care directorul Teatrului Nottara, Mircea Diaconu, le-a semnat cu soţia sa, regizoarea artistică Diana Lupescu, pentru drepturi intelectuale, drepturi de autor, drepturi conexe şi scenografie. Procurorii au susţinut că „au obţinut mai multe elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei infracţiunii pentru care s-a început urmărirea penală, dar şi a existenţei altor infracţiuni de conflict de interese (subl.n)”, semn că ancheta nu merge deloc bine pentru Mircea Diaconu.
3. Cazul „Incompatibilitate între funcţiile de director de teatru şi senator”
Astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se pro-nunţe în procesul în care Mircea Diaconu a depus plângere împotriva raportului Agenţiei Naţionale de Integritate, care, pe 27 ianuarie 2011, l-a declarat pe Diaconu incompatibil pentru că a ocupat atât funcţia de director al Teatrului Nottara, cât şi pe aceea de senator al României. Diaconu se apără susţinând că a ocupat cele două funcţii simultan „cu aprobarea Senatului” şi s-a declarat un om al legii care „nici în tramvai nu se urcă fără bilet”. Este un gest de apreciat, dar „aprobarea Senatului” nu este lege, iar legea spune că domnul Diaconu s-a aflat în situaţie de incompatibilitate. Ori cel puţin asta a constatat deja Curtea de Apel Bucureşti, care, în septembrie 2011, a respins ca nefondată plângerea formulată de Mircea Diaconu împotriva raportului ANI. Dacă decizia Curţii de Apel va fi confirmată astăzi de ICCJ, domnul Diaconu a promis că va pleca de la la Ministerul Culturii să „culeagă căpşune”. Întrebarea este de ce a acceptat în primă instanţă demnitatea de ministru al Culturii când ştia că este urmărit penal şi asupra sa plana o suspiciune de incompatibilitate confirmată deja de o instanţă. Acum, aşa cum a anunţat ieri Sorin Ioniţă de la Expert Forum, mai multe ONG-uri vor ataca în justiţie ceea ce ei au numit „Ordonanţa Diaconu contra ICR”. Dacă justiţia o va declara ilegală, oare ce ar trebui să facă „omul legii” Mircea Diaconu?
