9.8 C
București
sâmbătă, 27 aprilie 2024
AcasăSpecialReacţia lui Liiceanu, după ce Nicolae Breban a spus că ar trebui...

Reacţia lui Liiceanu, după ce Nicolae Breban a spus că ar trebui să fie împuşcat

Gabriel Liiceanu a declarat că este pentru a treia oară în 25 de ani de democraţie în România când se cere în mod public să fie împuşcat, cu privire la afirmaţia lui Nicolae Breban că atât el cât şi Patapievici sunt “nişte derbedei care merită împuşcaţi”, potrivit Mediafax

Scriitorul l-a întrebat pe preşedintele Academiei, Ionel Valentin Vlad, dacă crede că dinlăuntrul “celui mai înalt for de spiritualitate” al României poate fi lansată o “instigație la crimă” precum cea a lui Nicolae Breban- 

Aşadar, Liiceanu i-a adresat, luni, preşedintelui Academiei Române, academicianul Ionel Valentin Vlad, o scrisoare deschisă, al cărei titlu este “Nu sunt de acord să fiu împușcat”.

Citeşte şi: Nicolae Breban: de la CC al PCR la CC al ICR. Și cum îi turna scriitorul, direct la Pleşiţă, pe Paul Goma, Monica Lovinescu şi Dumitru Ţepeneag

Liiceanu face referire la faptul că academicianul Nicolae Breban, într-o şedinţă recentă a Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, ar fi spus că Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu ar trebui împuşcaţi.

“Aflu că, în urmă cu mai bine de o săptămână, a avut loc în instituția pe care o conduceți o ședință a Secției de Filologie și Literatură, în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în fața colegilor săi de ce, spre binele culturii române și al țării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați. (‘Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!’) Am subliniat cuvântul pentru a marca folosirea lui expresă: împușcați. Constat astfel că, după alocuțiunea rostită cu ocazia înscăunării sale ca președinte onorific al Consiliului ICR, alocuțiune în care eram numiți ‘haimanale’, discursul lui Nicolae Breban s-a radicalizat”, scrie Gabriel Liiceanu, în scrisoarea deschisă publicată pe site-ul contributors.ro.

Gabriel Liiceanu a relatat că este pentru a treia oară în 25 de ani când se cere împuşcarea lui. 

“Prima oară a fost în 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), când, ducându-mă dimineața la birou, a trebuit să traversez o mulțime care bloca intrarea în corpul C al impunătorului edificiu al fostei Case a Scânteii. Pe lângă Humanitas, în aceeași aripă a clădirii se afla și sediul României libere. Mia de oameni adusă acolo (muncitori de la etajele II și III, unde se afla ‘Complexul tipografic Casa Scânteii’, actualmente tipografia Coresi), monitorizată de oamenii Securității devenite peste noapte SRI, avea ca sarcină să scandeze pe rând ‘Moarte lui Băcanu!’, ‘Moarte lui Paler!’, ‘Moarte lui Liiceanu!’. Am intrat în mulțime fără să știu ce se întâmplă (…) Apoi, două-trei luni mai târziu, în România Mare, a apărut o listă (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau împușcate pe stadion ‘pentru ca în România să fie liniște’. Numele meu era printre ele, de altminteri în cea mai plăcută companie. Iar acum, după douăzeci și cinci de ani, reapar, iată, alături de Patapievici, pe lista ‘de împușcat’ a lui Breban”, spune Gabriel Liiceanu.

Totodată, Gabriel Liiceanu îi spune lui Ionel Valentin Vlad că în acest caz nu este vorba de Nicolae Breban, ci de însăşi Academia Română. De asemenea, scriitorul le-a mulţumit poetei Ileana Mălăncioiu și lingvistului Grigore Brâncușpentru că i-au luat apărarea în momentul în care Brean a declarat că ar trebui să fie împuşcat. 

“Vă imaginați pesemne și dumneavoastră, cum îmi imaginez și eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împușcarea unor confrați. Dar de ce? Și unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instanțe? De către cine? De care echipă a morții? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele mișcări ale unui suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei ține ostoirea enormei sale suferințe. În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împușcarea unui scriitor, în discuție e Academia însăși. Președintele Secției, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice ședința, nici să ceară părerea colegilor aflați în sală despre scena la care erau martori. Dintre participanți, am înțeles că doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu și lingvistul Grigore Brâncuș – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună execuții sumare. Le mulțumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncuș, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul intervenței sale, fiind reprimandat golănește de către vorbitorul setos de sânge. Ceilalți, înfricoșați (?!), au tăcut mâlc, făcându-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, în afara celor doi, n-a mai găsit de cuviință să semnaleze faptul că printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toți și, odată cu ei, însuși blazonul Academiei”, afirmă Gabriel Liiceanu.

Mai mult, Liiceanu a scris şi despre “vinile” care i se aduc de ani buni lui Horia-Roman Patapievici.

“Atât de mari, se pare, încât ele ar trebui ispășite, iată, prin moarte! Stupefiantă, în cazul judecării lui, este tehnica inversării termenilor realității, încăpățânarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalități ale culturii noastre, în loc să primească onorurile de rigoare, să fie scuipată pe stradă și tratată, într-un discurs continuu al urii, ca ‘haimana’ și ‘derbedeu’? Care sunt crimele care i se pun în spate? Eminescu, mai întâi. Am obosit și eu, și alții (nu mai vorbesc de însuși cel incriminat) să explicăm că Patapievici nu a vorbit niciodată de Eminescu ca despre un cadavru. Dimpotrivă! De câte ori i se pune în seamă o asemenea enormitate, în joc e o răstălmăcire ordinară. În textul său (publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 și intitulat ‘Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale’), Patapievici spune că în cultura postmodernă care domină universitatea românească de azi, Eminescu a ajuns să fie considerat învechit și să fie tratat ca lucrul acela de care te rușinezi și pe care vrei să-l ascunzi. ‘Știm cu toții expresia ‘chaque famille a son cadavre dans l᾿armoire’. Patapievici îl elogiază pe Eminescu-cel-etern-viu și deplânge faptul că noile generații îl văd ca pe ‘cadavrul din debara’. Cât despre felul în care Patapievici a vorbit ‘de rău’ poporul român… De ce ne facem că nu știm în ce măsură în marile iubiri pândește dezamăgirea pe care poate să ne-o producă ființa îndrăgită? Nu tocmai în marginea absolutului ratat a apărut de-a lungul istoriei culturii europene locul retoric al celui dezmințit în așteptările lui? Cu cât mai aprigă e iubirea, cu-atât mai mari sunt exigențele față de ființa iubită. Cu cât vei fi așezat-o mai sus, cu-atât, la ceasul bilanțului, o vei însoți mai tare cu vaietele și blestemele tale. Iar când e vorba de suferința pe care ți-o provoacă defectele poporului tău, tonul dezamăgirii suferinde din prea multă iubire urcă până ‘pe culmile disperării’ (…)”, scrie Gabriel Liiceanu.

Citeşte şi: CNSAS: Scriitorul Nicolae Breban a fost colaborator al Securităţii

El face referire şi la afirmaţii similare făcute de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, Emil Cioran şi Petre Țuțea.

“Breban a uitat să-i pună pe lista celor de împușcat pe toți aceștia”, spune Gabriel Liiceanu, precizând că, dacă ar fi fost german, Nicolae Breban ar fi trebuit “să compună o listă a morții din care n-aveau cum să lipsească Hegel (‘Germanul, cu cât e mai slugarnic într-o privință, cu atât e mai desfrânat în alta; mărginire și lipsă de măsură, originalitate, este îngerul satanic care ne lovește pe noi, germanii, cu pumnii’), Nietzsche (‘A fi un bun german înseamnă a te degermaniza’ și ‘Un bun german e cel care nu mai e german’) și, mai abitir, Schopenhauer (‘În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfârșite și roșesc la gândul că îi aparțin’.).

Gabriel Liiceanu mai spune că patriotismul nu poate fi folosit ca scuză pentru “orice ticăloşie”. 

“Așadar, domnule Președinte, Breban a cerut ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați în numele îngrijoratei sale iubiri de România și a neiubirii noastre de ea. Nu credeți, desigur, cum nu cred nici eu, că patriotismul poate fi pur și simplu proclamat și folosit apoi ca jalnică formă de legitimare, la adăpostul căreia e permisă orice ticăloșie. Iubirea de țară nu poate fi niciodată judecată după vehemența lovirii cu pumnul în piept și după fierbințeala cuvintelor vărsate la un microfon”, spune Gabriel Liiceanu.

El precizează că patriotismul lui Patapievici poate fi în schimb măsurat direct după serviciile pe care le-a adus el imaginii României și după felul în care a pătruns cultura ei în lume în cei șapte ani cât s-a aflat în fruntea Institutului Cultural Român. 

În ceea ce îl priveşte, Gabriel Liiceanu spune că acesta poate fi dovedit de numărul de volume publicate până în prezent de editura Humanitas, pe care acesta o deţine.

“Cât privește patriotismul meu, neclamat niciodată ca atare, cred că ar putea fi judecat după cele douăzeci de milioane de cărți și după cele peste trei mii de titluri pe care Humanitas le-a revărsat asupra țării în acest sfert de secol. Peste jumătate aparținând unor autori români. (Vi se pare oare că este un motiv suficient ca să fiu împușcat pentru că titlurile lui Nicolae Breban nu se află printre ele?)”, spune Liiceanu.

Liiceanu a făcut referire şi la patriotismul “imprecatorului” Breban. 

“Cred, în schimb, că și patriotismul acestui imprecator își are propria măsură. Ce-ar fi să pornim, de pildă, în evaluarea lui de la numărul de dedicații îngenuncheate date de Breban în ascuns pe propriile volume, de-a lungul anilor ᾽70 – ᾽80, cuplului care a făcut României cel mai mare rău din istoria sa: cuplul Ceaușescu? Cât își iubește oare țara cel care sărută în culise mâna tiranului? Sau ce-ar fi să luăm ca măsură a patriotismului său acel zglobiu și cinic ‘Servim țara!’, cu care-și însoțea convorbirile telefonice cu generalul de Securitate Pleșiță, după ce-i livra acestuia date despre prietenii apropiați și rudele lor? Grav e că pe omul acesta domnul Boroianu l-a ales să onoreze Consiliul Institutului Cultural Român. Acesta este omul care, dintre zidurile Academiei, animat de-o irepresibilă iubire de patrie, a cerut împușcarea celor care nu l-au onorat pe măsura voită de el”, mai spune Liiceanu.

Gabriel Liiceanu îşi încheie scrisoarea deschisă adresată preşedintelui Academiei Române întrebându-l ce părere are despre cele afirmate de Nicolae Breban.

“N-am cum să nu vă întreb, Domnule Președinte, dacă credeți că dinlăuntrul ‘celui mai înalt for de spiritualitate’ al României poate fi lansată instigația la crimă. Aștept cu încredere răspunsul dumneavoastră”, concluzionează Liiceanu.

De asemenea, în “PS”-ul scrisorii sale, Gabriel Liiceanu a adăugat că niciodată cuvântul “a împuşca” când vine vorba de oameni nu poate fi considerat o metaforă. 

“Cuvântul ‘a împușca’, când se aplică la oameni, nu poate fi o metaforă, cum am auzit că a încercat să se explice ulterior Breban. Poți, metaforic, să împuști un ban, dar niciodată un om. Care e metafora când ceri, dintr-un fotoliu al Academiei, împușcarea cuiva numai pentru faptul că n-a ajuns să te vadă cum te vezi tu pe tine în visele tale de smintită mărire?”, a subliniat Liiceanu. 

Nicolae Breban a declarat vineri, că a folosit într-o şedinţă la Academia Română o metaforă, poate nefericită, referitor la Horia-Roman Patapievici şi că a vrut să arate că dispreţuieşte atacurile la adresa neamului românesc, precizând totodată că nu s-a referit şi la Gabriel Liiceanu.

De asemenea, Nicolae Breban a catalogat ca fiind “folclor” ce se spune despre el.

“Ăsta este un folclor. Eu am mai auzit tonul ăsta. La Academie am repetat doar pe scurt ce am spus la Antena 3 (într-o emisiune, n.r.), dar asta cu împuşcatul este o variantă din ce am spus (…) am spus că, dacă omul ăsta, Patapievici, ar fi fost în Polonia şi ar fi murdărit şi înjurat istoria poloneză, probabil că polonezii l-ar fi împuşcat, nu eu. A fost o metaforă, poate nefericită, dar arăta faptul că eu dispreţuiesc atacurile la adresa neamului românesc şi a istoriei acestui neam. Vroiam să spun că probabil polonezii ar fi reacţionat foarte dur. Asta vroiam să spun. Pe când în România nu a reacţionat nimeni. Dispreţuiesc pe cei care atacă istoria şi limba românească. Asta e tot ce am spus. N-am spus nimic de Liiceanu”, a declarat Nicolae Breban. 

 

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă