Tradiţiile populare de Anul Nou de pe teritoriul României păstrează o serie de ritualuri cu caracter magic, chiar şamanic, iar aceste obiceiuri sunt suprapuse peste credinţa creştină, împărtăşită de cei mai mulţi dintre români. Există o serie de particularităţi specifice fiecărei zone în parte, pe lângă urările cu pluguşorul sau cu sorcova, răspândite în mai toate teritoriile locuite de români.
Ţurca, ”dragonul” ardelenilor
Unul dintre cele mai stranii obiceiuri este cel al turcii sau caprei, obicei răspândit mai cu seamă în Transilvania, în zone cum ar fi Valea Mureşului. Acest obicei presupune formarea unor cete de urători, care merg cu capra pe la fiecare gospodărie în parte. ”Cel mai vrednic tânăr din sat este cel care păstrează capra peste an”, spune fotograful Maria Pantea, care participa la acest ritual în perioada copilăriei, pe care şi-a petrecut-o în satele din jurul Idicelului. Capra este, de fapt, un animal mitologic. Corpul îi este închipuit de o cuvertură tradiţională, sub care se ascunde flăcăul care joacă rolul turcii sau al caprei. La nivelul capului, capra are un clonţ de lemn, care este mânuit cu ajutorul unei sfori. Cuvertura caprei este împodobită cu panglici şi cu zurgălăi. Capra dănţuieşte pe o muzică cu ritm alert, cântată din fluier şi din tobă. Muzica este acompaniată de pocnituri din biciuri împletite din cânepă şi de zgomotul unui dispozitiv numit buhai, care imită mugetul taurilor. Jocul caprei şi zgomotele care îl însoţesc seamănă pe undeva cu cel al dragonilor care acompaniază trecerea în noul an chinezesc, spune etnologul Marius Toma. Un alt ritual asemănător cu cel al caprei este cel al hâzilor din Maramureş. Sătenii mascaţi cutreieră gospodăriile. Zgomotele pe care le fac capra în Transilvania ori hâzii în Maramureş au rolul de a speria spiritele rele. ”Capra este formată dintr-un clonţ de lemn, pictat, asemănător cu botul unui ţap, care are o parte mobilă, care este acţionată de un mecanism acţionat prin tragere de o sfoară sau de o curea şi care se loveşte cu zgomot de cealaltă bucată de lemn. Apoi, este o bucată de blană de iepure sau de căprioară şi nişte lipideie sau cuverturi, pe care sunt cusuţi clopoţei, panglici ori bentiţe colorate. În grupul de oameni care vine cu capra se mai află un cântăreţ din fluier şi pe muzica acestuia dansează cel care se ascunde sub cuverturi şi joacă rolul caprei. Cei care vin cu turca îndeplinesc un ritual de fertilitate pentru turmele proprietarului”, spune etnologul Paul Roşca.
Masa Moaşei din Oltenia
O altă tradiţie interesantă este Masa Moaşei. În prima zi a anului, părinţii copiilor născuţi în acel an merg la moaşă cu daruri. Moaşa îi ridică spre grindă şi le urează noroc în viaţă. Copiii primesc colaci decoraţi cu bănuţi. În alte zone ale Olteniei, bărbaţii din comunităţile de romi împodobesc un cap de porc cu panglici şi zurgălăi. Ei cutreieră comunităţile şi fac urări de prosperitate. Originile acestui obicei sunt asiatice, spun etnologii.
Pluguşorul romanilor
În România, Pluguşorul este cea mai răspândită tradiţie. Pe Valea Mureşului şi pe cea a Arieşului, sunt frecvente urările de tipul „Câte paie pe casă / Atâţia galbeni pe masă. / Câte pietre la fântână / Atâtea oale cu smântână”, semn că acest ritual este unul de prosperitate. Alte urări amintesc de colonizarea Daciei de către romani, în timpul împăratului Traian. „S-a sculat mai an / Bădia Traian…”. Asocierea împăratului roman cu Pluguşorul nu este deloc întâmplătoare, spun istoricii. Şi asta pentru că ritualul întemeierii unui nou oraş roman cuprindea trasarea perimetrului sacru al aşezării cu ajutorul unui… plug. Marele preot nu trasa doar conturul aşezării, ci şi principalele străzi, care erau cardo şi decumana şi care străbăteau în lung şi în lat aşezarea romană. Cele două străzi se întâlneau în forum, locul cel mai sacru al aşezării, unde erau construite templele. Tocmai de aceea, în multe comunităţi din Transilvania, pluguşorul porneşte din curtea bisericii, templul creştin al zilelor noastre.
Probabil, cel care a delimitat în acest fel locul sacru al viitoarei metropole romane din Dacia, Ulpia Traiana Sarmisegetuza a fost chiar împăratul Nerva Traian. Acest scenariu este considerat drept unul mai mult decât plauzibil de către istoricul clujean Alexandru Diaconescu, profesor al Facultăţii de Istorie-Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai. O altă tradiţie importantă este reprezentată de Sorcovă, un ritual care celebrează renaşterea naturii. Aceasta este confecţionată dintr-o ramură înverzită şi înflorită, de obicei tăiată dintr-un pom şi pusă la căldură, într-un vas cu apă, de Sfântul Andrei sau de Sfântul Nicolae. Purtătorii ei au rolul de a vesti renaşterea Naturii şi apropierea începutului unui nou an agricol. În multe comunităţi din Transilvania, aceste tradiţii se suprapun peste cele ale colindatului. În biserică, mai ales, colindele continuă să fie cântată până la Bobotează.
Ghicitul în foi de ceapă
Un alt ritual, prezent în Transilvania şi în Bucovina, este ghicitul în foi de ceapă. Sătenii aleg 12 foi de ceapă şi pun sare în acestea. Ele sunt lăsate peste noapte, iar dimineaţa gospodarii văd câtă apă a lăsat fiecare foaie. Ei atribuie foilor numele lunilor din an, iar cantitatea de apă arată cât de ploioasă ar fi acea lună a anului.
În prima zi a noului an calendaristic, românii îl celebrează pe Sfântul Vasile cel Mare.
