Basmele copilăriei, precum “Frumoasa şi Bestia” sau “Scufiţa Roşie”, îşi au originile în folclorul de acum câteva mii de ani, conform unui studiu desfăşurat la universităţi din Durham şi Lisabona, transmite BBC, citat de Agerpres. Apelând la metode folosite de obicei de biologi, oamenii de ştiinţă au studiat legăturile dintre basmele din diferite locuri ale lumii şi au ajuns la concluzia că unele dintre aceste poveşti au rădăcini adânci care ajung până în preistorie.
Ei au descoperit că unele basme sunt mult mai vechi decât primele lor apariţii pe hârtie, una dintre poveşti provenind de fapt din Epoca Bronzului, chiar dacă se credea că basmele sunt relativ recente, provenind din secolele XVI – XVII.
Astfel, antropologul Jamie Tehrani, de la Universitatea din Durham, a descoperit că povestea “Jack şi vrejul de fasole” îşi are originea într-un grup de poveşti clasificate drept “Băiatul care a furat comoara căpcăunilor”, ce au apărut de peste 5.000 de ani în universul limbilor indo-europene. De asemenea, analizele au indicat faptul că “Frumoasa şi Bestia” dar şi “Rumpelstiltskin” au peste 4.000 de ani, iar povestea populară “Fierarul şi Diavolul”, despre un fierar care îşi vinde sufletul unei fiinţe supranaturale – diavol, djinn sau moartea, în funcţie de sursă – în schimbul unor puteri supranaturale, are aproximativ 6.000 de ani vechime.
În mai multe variante ale acestui ultim basm, fierarul îşi oferă sufletul în schimbul puterii de a contopi orice fel de materiale între ele. Apoi el îşi foloseşte puterea pentru a înlănţui diavolul de un copac sau de o stâncă şi încearcă să-l păcălească, pentru a-şi recăpăta sufletul înapoi. Acest fir narativ este în mare acelaşi, cu mici variaţii, în tot arealul limbilor indo-europene, din India şi până în Scandinavia, conform studiului. Astfel, această poveste datează din perioada societăţii proto-indo-europene, după apariţia tehnologiei de prelucrare a metalelor la foc (metalurgia), perioadă din care există numeroase dovezi arheologice dar şi genetice care probează o masivă expansiune teritorială a triburilor nomade din stepele Pontice (ţărmurile de nord ale Mării Negre), în urmă cu 5.000 până la 6.000 de ani.
Există însă şi sceptici, precum John Lindow, specialist în folclor de la Universitatea California din Berkeley, care susţine că vocabularul triburilor nomade proto-indo-europene era prea limitat pentru a putea duce la naşterea acestui basm.
Jamie Tehrani, care a colaborat în cadrul acestui studiu cu specialista în folclor Sara Graca Da Silva, de la Universitatea din Lisabona, este de părere că transmiterea pe cale orală a acestor poveşti, din generaţie în generaţie, vreme de mii de ani este cu totul remarcabilă. “Aceste poveşti se spun dinainte să existe limba engleză, franceză sau italiană. Aceste poveşti erau probabil spuse într-o limbă indo-europeană acum dispărută”, a subliniat el.
În secolul al XIX-lea, Fraţii Grimm, celebri pentru colecţia de basme şi povestiri pe care le-au lăsat, erau convinşi că basmele precum “Scufiţa Roşie”, “Cenuşăreasa”, “Hansel şi Gretel” sau “Albă ca Zăpada” îşi au rădăcinile într-o tradiţie culturală comună ce datează de la apariţia familiei de limbi indo-europene. Ulterior această teorie a fost contestată, iar aceste basme au fost considerate a avea origini mult mai recente, în secolele XVI – XVII.
“Noi ne plasăm cu fermitate de partea lui Wilhelm Grimm. O parte dintre aceste poveşti sunt mult mai vechi decât primele lor menţionări scrise şi chiar mai vechi decât mitologia clasică elenă – există variante ale aceloraşi basme în scrieri romane sau în greaca veche – dar descoperirile noastre sugerează că sunt cu mult mai vechi”, a mai precizat Tehrani.
Acest studiu, ce a fost publicat în ultimul număr al revistei Royal Society Open Science, a fost realizat pe baza unor metode filogenetice prin care au fost evaluate relaţiile dintre povestirile populare şi fenomenele culturale aşa cum sunt limbajul, tradiţiile de nuntă, instituţiile politice, muzica şi tradiţiile legate de obiecte.
“Am folosit instrumentarul pe care l-am împrumutat de la biologia evolutivă şi anume metoda comparativă filogenică, fapt care ne-a permis să reconstituim trecutul în absenţa dovezilor fizice, concrete (…) Prin compararea povestirilor populare pe care le-am descoperit în diferite culturi şi prin cunoaşterea unor date cu privire la relaţiile istorice dintre aceste culturi, putem afla ce poveşti spuneau strămoşii comuni ai reprezentanţilor acestor culturi”, a adăugat el.
