Curtea de Justiţie a Republicii (CJR), singura abilitată să ancheteze miniştrii pentru fapte comise în timpul exercitării funcţiei, va ancheta rolul jucat de fostul şef al guvernului lui Edouard Balladur şi a ex-ministrului său al Apărării, François Leotard în afacerea Karachi. Retro-comisioane, finanţare ocultă a prezidenţialelor din 1995, contracte de armament, servicii secrete, firme-ecran. Karachigate este unul din cele mai mari scandaluri de corupţie la nivel înalt din Franţa ultimelor decenii.
Se strânge laţul în jurul lui Edouard Balladur şi François Leotard, prinşi în plasa afacerii Karachi. În ce îl priveşte pe Balladur, comisia de instrucţie a CJR urmând să ancheteze retro-comisioanele legate de contracte de armament, susceptibile că au finanţat campania sa prezidenţială în 1995, dar şi asupra eventualelor deturnări induse din fondurile secrete de la Matignon. Leotard este implicat doar în primul dosar. Prin vocea avocaţilor săi, Balladur a reafirmat în privinţa campaniei sale prezidenţiale din 1995 că a fost „finanţată în respectul legislaţiei în vigoare”. Eliminat din primul tur al prezidenţialelor, el contestă „acuzaţiile potrivit cărora ar fi fost vorba de comisioane primite cu ocazia contractelor de armament între Franţa şi un stat străin, sau de ipotetice fonduri secrete”. Judecătorii financiari suspectează că unele contracte de armament cu Pakistan şi Arabia Saudită ar fi dat lor retro-comisioanele ce au contribuit la finanţarea campaniei lui Balladur. Teza lor este că guvernul Balladur a impus o nouă reţea de intermediari în aceste contracte în timp ce ele erau aproape finalizate, scopul fiind ca acea reţea să reverse ilegal campaniei o parte a banilor primiţi.
O afacere de stat
Afacerea zisă Karachi a început la 8 mai 2002, data atentatului în care au fost ucişi 11 angajaţi ai Direcţiei construcţiilor navale (DCN) şi anchetele care s-au întins pe o perioadă de un deceniu au dezvăluit o afacere despre bani, sânge şi politică. O afacere despre valize pline de bani, cu agenţi ai serviciilor secrete şi represalii, despre societăţi-ecan din Luxemburg, cu intermediari transportând milioane de franci cash, reglări de cont. Afacerea Karachi deţine toate ingredientele marilor scandaluri politico-financiare. Fără a uita morţii. La 8 mai 2002, 11 angajaţi ai Direcţiei Construcţiei navale (DCN) au fost ucişi într-un atentat cu maşină-capcană la Karachi, în Pakistan.
La 7 februarie 2014, 12 ani după atentat, afacerea Karachi cunoştea un prim epilog. Judecătorii Renaud van Ruymbeke şi Roger Le Loire, care anchetau dosarul financiar al afacerii din 2010, s-au dezis de dosar. În ordonanţa lor au estimat necesară o audiere a lui Edouard Balladur şi a lui Nicolas Sarkozy. Or, doar Curtea de Justiţie a Republicii este competentă pentru anchetarea şi judecarea delictelor comise de membrii guvernului în exercitarea funcţiilor.
Trebuie să ne întoarcem cu două decenii în timp pentru a găsi originea faptelor. În 1994, când Balladur era prim-ministru, Franţa a semnat două contracte importante de vânzare de arme. Contractul Agosta, semnat în septembrie 1994, ce privea vânzarea Pakistanului de către partea franceză a trei submarine tip Agosta. Suma totală era de 5,5 miliarde franci (826 milioane euro). Apoi, contractul Sawari II, semnat în noiembrie în acelaşi an, care prevedea vânzarea către Arabia Saudită a trei fregate La Fayette. Tranzacţia era de 19 miliarde franci (aproape 3 miliarde euro).
Pentru facilitarea obţinerii acestor contracte, guvernul a pus în funcţie un sistem de comisioane, o practică curentă pentru a atrage favorurile personajelor influente. La acea vreme, sistemul era legal. Dacă destinatarii au rămas secreţi, sumele vărsate sunt înscrise în buget. În 1994, ministrul Bugetului era Nicolas Sarkozy şi sub autoritatea sa va fi creată societatea-ecran Heine, cu baza în Luxemburg, prin care au tranzitat sumele în cauză.
Baletul comisioanelor
Deşi practica acelor comisioane este curentă şi legală, actorii dosarului Agosta au fost surprinşi când Matignon a mandatat în ultimul moment doi oameni de afaceri, Ziad Tiakeddine şi Abdulrahman El-Assir, pentru a fi intermediari în plăţile comisioanelor. Negocierile au fost ascunse şi rolul acestor intermediari, a căror retribuţie a fost anormal de mare, nu este clar.
Era perioada „războiului între drepte” – Edouard Balladur, fost aliat al lui Jacques Chirac, şi-a „trădat” fostul mentor şi a dus o campanie pentru propria alegere la Élysée. Dar, dacă „balladurienii” deţineau puterea executivă, RPR le-a scăpat şi odată cu asta şi finanţarea partidului. Mulţi îl suspectau deja pe premier că îşi organiza un sistem ocult de finanţare a campaniei sale prezidenţiale. Câteva luni mai târziu, în 1995, conturile campaniei lui Balladur au fost pentru prima oară respinse de consiliul constituţional, dar în final au fost validate. Pentru a legitima prezenţa inexplicabilă a 13 milioane de franci cash, echipa Balladur a avansat vânzarea de tricouri şi pixuri.
În mai 1995, Jacques Chirac a ajuns la preşedinţia Republicii, Balladur, multă vreme favorit în sondaje, fiind învins din primul tur. Abia investit ca preşedinte al Franţei, Chirac a cerut ministrului Apărării, Charles Millon, să ancheteze asupra comisioanelor vărsate în cadrul contractelor Agosta şi Sawari II. La finalul anchetei, suspiciunile privind un sistem de retro-comisoane ce alimenta seifurile campaniei lui Balladur au fost atât de mari încât plăţile comisioanelor au fost suspendate.
Oprirea plăţii comisioanelor este un fapt extrem de rar, însemnând anularea cuvântului Franţei. Iar, în pofida suspiciunilor, nici o dovadă a finanţării oculte nu a fost avansată. Ancheta nu a fost continuată de guvernul Jospin care a ajuns la putere în 1997. Guvernul Jospin va semna în 2000 convenţia OECD contra corupţiei, care interzice plata de comisioane în contractele internaţionale.
Atentatul răzbunării
Explozia din Karachi a intervenit la 8 mai 2002, la ora opt dimineaţa. În holul hotelului Sheraton, angajaţii francezi ai DCN aşteptau maşina-navetă care îi ducea în fiecare dimineaţă la şantierele unde se contruia un submarin Agosta. Chiar când se îmbarcau, o Toyota roşie, plină cu explozibili, a sărit în aer. Atentatul a ucis 15 persoane, din care 11 angajaţi francezi ai DCN. La început, suspiciunile s-au îndreptat spre pista terorismului. Un specialist în lupta anti-terorismului, judecătorul Jean-Louis Breuguiere a fost însărcinat cu ancheta. Cunoscut pentru anchetele sale asupra Action Directe, Carlos sau asasinarea călugărilor la Tibhrine. Un timp s-a avut în vedere o implicare a Al Qaeda, dar pista s-a dovedit a fi montată de poliţia pakistaneză. În 2003, Asif Zaheer şi Mohammad Rizwan au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, dar în 2009 au fost eliberaţi din lipsă de probe.
Din septembrie 2002 a fost evocată altă pistă. În zilele ce au urmat atentatului, Claude Thevenet, fost agent DST (Direcţia de supraveghere a teritoriului) a fost recrutat de DCN pentru anchetarea faptelor. În raportul său confidenţial intitulat „Nautilus” el a explicat că atentatul este legat de oprirea plății comisioanelor. Raportul nu va fi transmis judecătorului Bruguiere şi ancheta se împotmoleşte. În 2008, familiile victimelor fac apel la serviciile unui nou avocat, Olivier Morice şi în acelaşi an, judecătorul Marc Trevidici preia ancheta după retragerea lui Bruguiere. Morice este convins de fondul politic al afacerii iar Le Point dezvăluie existenţa raportului Nautilus. De atunci, Trevidici îşi conduce ancheta spre pista unei răzbunări financiare. Philippe Leotard, când era ministrul Apărării, confirma în Adunarea Naţională că „atentatul se explică printr-o răzbunare a persoanelor care nu şi-au mai primit partea lor de comisioane”.
Ancheta s-a reluat în 2010, când partea financiară a afacerii Karachi a fost încredinţată judecătorilor Van Ruymbeke şi Le Loire. Ei au reorientat rapid ancheta spre rolul jucat de Ziad Tiakeddine, omul de afaceri franco-libanez, intermediar în acele contracte militare. El a negat implicarea în sistemul de finanţare politică ocultă, dar în final a fost condamnat pentru „complicitate şi abuz de bunuri sociale”. A fost din nou acuzat în 2012 pentru „spălare de bani agravată”. O ultimă etapă a anchetei a fost în 2013, când Tiakeddine a fost plasat în detenţie provizorie şi a făcut mărturisiri complete.
Acum, ancheta continuă.
