Agonia Siriei, fracturarea Irakului

Siria se fărâmiţează din ce în ce, şi am putea asista la crearea unui „Alawit-stan“ în mijlocul ţării şi a unei entități în nord şi a alteia în sud. 

Potrivit New York Times, unii observatori arată că SUA  favorizează fragmentarea Siriei din multiple raţiuni geopolitice (Israel, axa sirio-iraniană etc.), dar mai ales pentru că cei trei principali actori care controlează în prezent terenul sunt toţi consideraţi inamici, fie că este vorba des­pre SI, Frontul al-Nosra şi acoliţii lor sau de regimul sirian.

Această ecuaţie cu trei variabile deranjează Washingtonul, care vede în susţinerea rebe­lilor contra Assad un potenţial sprijin indirect pentru Al Qaeda şi în absenţa oricărui sprijin o întărire a SI şi a regimului alawit. Iar o eventuală cădere a capitalei ar închide, între altele, regimul într-o zonă de teritoriu situată între Damasc şi litoral, şi ar accentua probabilitatea unei împărţiri de facto.

În ce priveşte kurzii, ei au anunţat deja în noiembrie 2013 crearea unei administraţii autonome de tranziţie în trei zone ale ţării, între care Djezirech (Insula, în arabă), care corespunde actualei provincii Hassake. Eventuala creare a unui „Kurdistan sirian“, după mo­delul Kurdistanului irakian, s-ar înscrie în cadrul proiectului istoric al unui popor împărţit între patru ţări din regiune, care caută neîncetat să se doteze cu un stat-naţiune. Ideea unei împărţiri a ţării pare să-şi facă drum printre alawiţi, arată Fabrice Balanche, chiar dacă regimul continuă să apere, cel puţin la nivelul discursului oficial, principiul unei Sirii puternice şi unite. Acestui ataşament al lui Assad faţă de visul baasist al unei Sirii Mari i se adaugă poziţia Rusiei, pentru care integritatea teritorială nu trebuie pusă în discuţie. Opoziţia laică, reprezentată de Coaliţia naţională siriană (CNS) şi pro-independenţii se opun de asemenea oricărui proiect de „balcanizare“, dar în optica unei Sirii unite şi democrate.

Adio stat unitar?

Pentru serviciile secrete americane, este posibil ca Irakul să rămână „fracturat“. Vincent  Steward, locotenent general în Marină şi directorul la Pentagon al Defense Intelligence Agency (DIA), a avut o scurtă prezentare a situaţiei din Orientul Mijlociu plecând de la impactul primăverii arabe. Nu a dezvăluit nici o asigurare optimistă, afirmând clar că este imposibil să prezici viitorul pe termen scurt sau mediu. „Văd state-naţiuni care se prăbuşesc în regiune, se poate vedea cum unele dintre ele se divizează în funcţie de comunităţile lor  etnice şi nimeni dintre noi nu poate prezice cum va evolua situaţia – în cinci minute sau în cinci ani“.

Referin­du-se la Irak, Steward preciza că „de fapt, se poate ca ţara să fie iremediabil fracturată şi să nu mai redevină niciodată un stat unit“. SUA consideră în prezent Irakul ca un stat unitar şi diplomaţii evită să recunoască oficial entităţile care de facto şi-au anunţat autonomia, cum ar fi guvernul regional al Kurdis­tanului, în nordul Irakului. Steward a explicat că politica externă americană va trebui să evolueze dacă fractura irakiană se instalează în timp.

SUA întreţin deja relaţii militare strânse în special cu kurzii din Irak, dar fărâmiţarea ţării – Stat kurd, Stat şiit, Stat sunnit – ar putea sili America să aleagă între aliaţii săi kurzi şi Turcia, parteneră NATO, care se opune de multă vreme independenţei kurde. Steward a precizat că notele sale au fost elaborate înainte ca Turcia să anunţe intrarea în războiul contra Statului Islamic şi înainte de a lansa raidurile contra separatiştilor kurzi. Şi a recunoscut că Washingtonul s-ar putea găsi într-o situaţie inconfortabilă dacă Turcia ar invoca acea clauză a NATO de apărare reciprocă după un atac provenit dintr-o regiune controlată de kurzi.

Existenţa Irakului este ameninţată şi Steward a explicat că forţele care agită Orientul Mijlociu ameninţă şi alte state. „Siria este fărâmiţată din ce în ce mai mult şi am putea asista la crearea unui «Alawit-stan» în mijlocul ţării“, făcând referire la minoritatea religioasă a preşedintelui sirian, Bashar al-Assad, alawită, care formează nucleul dur al regimului său. Directorul DIA s-a arătat îngrijorat asupra situaţiei Iordaniei, aliat apropiat al SUA, care a primit 600.000 de refugiaţi sirieni.

„În realitate, Iordania găzduieşte pe teritoriul său mai mulţi cisiordanieni şi sirieni decât cetăţeni iordanieni“ şi a adăugat că „în materie de reflecţie politică şi de relaţii diplomatice, Aman este mai apropiat de Israel decât oricare alt stat din Golf.  La Bagdad şi în marile oraşe şiite din Irak, în fiecare vi­neri, de câteva săptămâni, au loc proteste populare cu accente naţionaliste, neafiliate la vreun partid, dar care nu încetează să crească în intensitate. O contestare care pune în pericol ansamblul clasei politice irakiene şi agită rivalităţile între formaţiunile şiite şi îngrijorează tutorele lor iranian.

Şi Libia „fierbe“

Libia de Sud a devenit o gaură neagră geopolitică ce îngrijorează puterile regionale şi internaţionale. Sudul li­bian a devenit marea afacere strategică a Africii de Nord. De la căderea regimului colonelului Muammar Gaddhafi, în toamna lui 2011, regiunea este bântuită de o multitudine de forţe centrifuge ce adâncesc fragmentarea acestui spaţiu saharian situat la frontierele Algeriei, Nigerului, Ciadului, Sudanului şi Egiptului. Mizele sunt mari – umanitare, cu victimele conflictelor etnice, migratorii, cu rute de trafic cu fiinţe umane, teroriste, cu circulaţia armelor, economice cu bătălia în jurul petrolului şi reţelele de contrabandă.

În partea meridională a Cirenaicii (frontalieră cu Egiptul), Fezzan este obiectul tuturor preocupărilor. Pe ruinele fostului sistem gaddhafist, care a investit mult în acest sud, promovat ca vitrină a politicii sale africane, a apărut un mozaic de forţe tribale şi etnice în plină trezire identitară şi care se luptă pentru controlul resurselor. La D’Oubari, bastion tuareg devenit unul din aceste terenuri de confruntări, tuaregii înfruntă lupte sângeroase contra atacatorilor proveniţi din comunitatea toubous, o etnie multă vreme discriminată din cauza culorii pielei – neagră – şi a înrudirii cu Niger sau Ciad.

În sudul libian, statul a încetat să existe, ceea ce nu împiedică facţiunile antagoniste să facă ştafeta între cele două guverne rivale care îşi dispută Libia. Aceste turbulenţe sunt urmărite îndeaproape de capitalele regionale care se tem de efectul contagiunii. Egiptul la est, Tunisia la nord-vest şi Algeria la sud-vest sunt în gardă, îngrijorate de  activismul grupurilor jihadiste care profită de reţelele criminale de contrabandă. În sud, Nigerul şi Ciad sunt de asemenea în alertă, ca şi Mali (deşi nu împarte o frontieră), al cărui nord a fost destabilizat în 2012 de grupuri de tuaregi.