După decenii în care a stat la distanţă, guvernul se apropie de disputele sectare din una dintre cele fierbinți zone ale planetei și de rezervele sale petroliere.
La 13 ianuarie, Beijing a publicat Cartea politică arabă, un document vag dar articulat asupra intereselor Chinei în Orientul Mijlociu. După închiderea ambasadei saudite la Teheran, Xi a trimis adjunctul ministrului de Externe, Zhang Ming, la Teheran şi la Riad, cerând părţilor să dea dovadă de calm. De asemenea, Xi Jinping şi-a reorganizat itinerarul turneului său prevăzut în ţări din Orientul Mijlociu şi a înlocuit escala din Emiratele Arabe Unite cu o oprire neaşteptată la Teheran, devenind primul lider străin care a pus piciorul în Iran după ridicarea sancţiunilor internaţionale.
O astfel de activitate diplomatică intensă îi poate surprinde pe cei obişnuiţi cu tendinţa Chinei de evitare a intervenţionismului. Criticii susţin că este vorba de mişcări tactice destinate să asigure oportunităţi de afaceri. Convinsă că Orientul Mijlociu este prea important pentru a fi lăsat altora, China nu mai stă pe tuşă pentru a privi cum regiunea se scufundă în haos. Beijingul consideră că SUA, intrând într-un an electoral şi cu o abundenţă în petrol (de şist) şi în aprovizionarea cu gaze, nu mai sunt interesate de Orientul Mijlociu cum erau în ultima jumătate de secol. Iar relaţiile Washingtonului cu Teheran şi Riad sunt prea spinoase pentru a-i permite să fie un mediator onest. În ce priveşte Rusia, Moscova se bucura altădată de bune relaţii atât cu Teheranul cât şi cu Riadul dar plonjând în războiul civil din Siria s-a implicat cu tabăra şiită şi nu mai oferă încredere sunniţilor. Cu SUA şi Rusia care nu mai sunt în măsură să ţină balanţa între Iran şi Arabia Saudită, China, care întreţine rrlaţii solide cu ambele ţări, este din ce în ce mai tentată să umple vidul.
Ultimele săptămâni au marcat schimbări în politica Beijingului faţă de Orientul Mijlociu. Chiar înaintea execuţiei liderului şiit, cheikh Al-Nimr în Arabia Saudită, preşedintele Xi Jinping a căutat modalităţi pentru ca ţara sa să se implice în criza siriană, invitând ministrul sirian de Externe, Walid al-Mouallem şi şeful grupului de opoziţie, Coaliţia naţională siriană (SNC), la reuniuni la înalt nivel la Beijing, într-un efort pentru promovarea unei reglementări paşnice. Un mod semnificativ de îndepărtare de la politica chinezilor de susţinere a lui Bachar al-Assad.
Un turneu simbolic
La debutul anului 2016, perspectivele nu erau foarte bune pentru ceea ce ar fi trebuit să devină unul din turneele internaţionale cel mai important al preşedintelui chinez Xi Jinping. Executarea în ianuarie a liderului religios şiit Cheikh Nimr al-Nimr, vocea minorităţii şiite în Arabia Saudită, urmată de ruperea relaţiilor diplomatice între mai multe ţări sunnite şi Iranul şiit au intervenit într-un moment deranjant pentru preşedintele Xi. Vizita sa inaugurală prevăzută în Orientul Mijlociu includea vizite în Egipt, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, toate ţări majoritar sunnite. Vizitarea liderilor sunniţi într-un moment de mare tensiune cu Iranul ar fi dat impresia că Beijingul a susţinut una din cele două ramuri ale Islamului în detrimentul celeilalte, ceea ce ar fi compromis politica îndelungată a Beijingului de neutralitate neclintită în Orientul Mijlociu.
Dar amânarea turneului pentru a doua oară într-un an ar fi avut consecinţe. China anulase deja un turneu similar prevăzut pentru primăvara anului 2015, după ce o coaliţie de state sunnite condusă de Riad a lansat campania militară în Yemen contra rebelilor huthi, grup şiit susţinut de Iran. După ce a devenit preşedinte, Xi a vizitat aproape toate regiunile lumii dar nu şi Orientul Mijlociu. La fel şi pentru premierul Li Keqiang. O nouă anulare ar fi semnalat că problemele regionale ar putea interfera cu uşurinţă cu politica externă a Chinei. În loc de asta, Xi a decis să utilizeze criza din lumea musulmană ca pe o ocazie de a ridica vălul asupra noii strategii a Chinei în Orientul Mijlociu, cea care implică înlăturarea distanţei şi plonjarea în apele tumultuoase ale Orientului Mijlociu.
Spre Europa
Dorinţa Chinei de a cultiva un Orient Mijlociu fără instabilitate sectară reprezintă de asemenea marca politicii sale externe în secolul 21. Acest efort de a lega partea continentală a Chinei şi cursurile de apă cu inima Europei într-o reţea comercială şi de coridoare de transport este crucial pentru strădania Chinei de stimulare a creşterii economice a Asiei şi de creare de noi pieţe pentru bunurile şi serviciile chineze.
Iniţiativa lui Xi Jinping de lansare a noului Drum al Mătăsii este cel mai ambiţios proiect de dezvoltare economică din istoria umanităţii căruia Beijingul a angajat deja sute de miliarde de dolari. Proiectul propune un mecanism major pentru redemararea economiei chineze, actualmente atinsă de încetinirea creşterii. Şi poziţionează regiunea chineză Xinjiang ca o viitoare punte între Asia centrală şi de sud. Dar un Orient Mijlociu retras s-ar află în calea acestora.
În absenţa relaţiilor diplomatice între Iran şi Arabia Saudită, comunicarea deschisă de China cu cele două capitale ar putea deveni un atu esenţial. Noul Drum al Mătăsii poate fi utilizat de China ca un mecanism de reducere a tensiunii, pentru promovarea proiectelor care implică interese economice comune între sunniţi şi şiiţi, cum ar fi gazoductul Iran-Pakistan, portul Gwadar pe coasta mării Oman şi o cale feroviară de mare viteză în cadrul Drumului Mătăsii, pentru a lega Xinjiang şi Teheran prin ţări musulmane şiite din Asia centrală – Kazakhstan, Uzbekistan şi Turkmenistan. De asemenea, China este bine plasată pentru promovarea aderării Iranului la Organizaţia de cooperare din Shanghai, unde alţi membri sunt majoritari sunniţi, o schimbare posibilă după ridicarea sancţiunilor ONU contra Teheranului.
Cu noua lege anti-terorismului care permite armatei chineze să intre în scena operaţiunilor de contra terorism în străinătate, dar numai cu acceptul ţărilor în cauză, China poate deveni activ implicată în diverse coaliţii formate pentru învingerea organizaţiei Statul Islamic ca şi în misiuni de menţinere a păcii.
