Ceea ce m-a îngrozit a fost că nu mi-am dat seama. Nu mi-am dat seama că băiețelul blond, cu ochi rotunzi cât smochinele, rușinos, care se tot ascundea după maică-sa, nu avea picioare mai jos de genunchi.
Nu avea astâmpăr. Se urca și se dădea jos de pe scaunele din sala de așteptare, încurcându-se în blugii prea lungi, care-i lăsau spatele gol. E adevărat, nu-l văzusem făcând vreun pas mai departe de scaune. Cum era să-mi dau seama că nu putea să facă niciun pas? Că nu avea cu ce? Era din Alep. Un bombardament l-a lăsat fără picioare, iar pe un frate l-a ucis. Mai are două surori și ambii părinți. E un „fericit“.
Mulajul
Reyhanli, granița Turcia-Siria. În centrul „Proiectului Național Sirian pentru Protezarea Membrelor“ (NSPPL) sunt și cazuri mai nefericite- dacă se poate imagina așa ceva-, decât cel al băiețelului pe care l-am întâlnit în sala de așteptare. Este vorba de orfani, singurii supraviețuitori ai familiei, crescuți de câte o rudă. De care depind în totalitate, din cauza handicapului.
Echipa de la NSPPL, sub conducerea lui Abowael Mas, fost profesor de matematică, face tot ce poate pentru ca să reducă handicapul acestor copii. În primul rând, toți sunt foarte buni psihologi.
Acești copii sunt extrem de retrași, nu vor să coopereze la început, nu vor să accepte protezele. Se țin de adulții care-i însoțesc și vor acasă, unde se simt apărați de toți acești străini care vor să intre în viața lor, cu acele membre reci, metalice, care-i sperie la început.
Secțiunea pentru copii a centrului e ca o carte de povești sau ca un film animat. Se caută distragerea atenției către vreun personaj cunoscut lor, pentru a sta cuminți să li se ia mulajul. Dar greul intervine abia după ce protezele sunt gata.
Pentru că urmează o perioadă de antrenament, de exerciții, să le poată folosi optim.
Visuri spulberate, depresii
Mohammed, un băiețel orfan, în vârstă de 5 ani, din Idlib, nu are ambele picioare. Unul i-a fost retezat de zidul casei ce s-a prăbușit peste el, într-un bombardament al aviației lui Bashar al-Assad, în 2015. Ajuns la spital, nu s-a putut face nimic nici pentru al doilea picior și i-a fost amputat. Mai rău de-atât, în acel bombardament a rămas orfan. La început, a refuzat cu încăpățânare protezele.
Echipa NSPPL a insistat însă, și, încet- încet, băiețelul a acceptat să le poarte. Pe urmă a început să facă exerciții de mers și abia atunci și-a dovedit tenacitatea de supraviețuitor. Cădea, se ridica, iar cădea, se îndârjea, să meargă, singur, fără căruciorul antemergător, fără cârje. Până la urmă a reușit. Cu fetițele, situația devine și mai dramatică.
Toate visurile lor de a-și întemeia o familie dispar și majoritatea cad în depresii, refuză protezele. La ce le-ar mai folosi? Nimeni nu va vrea, vreodată, să le ia în căsătorie, să aibă copii. Am auzit o astfel de poveste. Copila avea 12 ani și nu voia proteză pentru piciorul amputat. De altfel, fetița refuza și să mănânce, era tristă tot timpul, iar cearcăne vineții se accentuau sub ochii ei. Mătușa o ducea la psiholog, dar nu prea dădeau roade ședințele, pentru că fetița se închisese în ea și aproape nu mai vorbea. Mătușa o adusese și la centrul de protezare, unde i-a povestit altei femei ce probleme avea cu fetița și că o singură dată reușise să smulgă de la ea motivul tristeței sale profunde: „Lăsați-mă! Ce vreți de la mine? Să stau pe capul vostru toată viața? Cine o să mă mai ia de nevastă?“.
Un băiețel de 10 ani, auzind povestea, i-a spus fetiței, arătându-i protezele de la ambele picioare: „Ia uite la mine! Îți place de mine?“. Și i-a zâmbit larg. Fetița a zâmbit și ea, apoi a acceptat protezele. Și face exerciții împreună cu băiatul, prietenul ei de nedespărțit.
Pe holurile centrului se întâlnesc copii, tineri, bătrâni. Solidaritatea dintre ei se dovedește imediat. Dacă nici ei nu știu ce nevoi au, când trebuie să fie susținuți, când au nevoie doar de o mână de ajutor, să se poată ridica sau așeza, cine altcineva să înțeleagă?! Se țin unul pe altul! Și trec împreună peste nenorocirea care i-a lovit.
Din ce în ce mai multe centre de protezare
„Proiectul Național Sirian pentru Protezarea Membrelor“ (NSPPL) a fost inițiat în februarie 2013. Într-un spațiu mic, cât un garaj, în Reyhanli (Turcia), sub coordonarea doctorulul Mahrous Alsoud, din Marea Britanie. Era un proiect al sirienilor din diaspora pentru sirienii-victime ale reprimării brutale a revoluției de către regimul Assad.
În timp, conflictul a devenit și mai sângeros, iar nevoia de proteze tot mai acută. Peste 200.000 de persoane și-au pierdut membrele inferioare sau superioare în bombardamentele regimului Assad, la care s-au adăugat cele ale Rusiei. NSPPL s-a extins, de la o mână de oameni, care lucrau cu materiale mai ieftine, la o echipă cu pregătire de specialitate, care lucrează și sisteme mioelectrice.
Cum Turcia a stopat migrația din Siria, granițele fiind mai mult închise, NSPPL a înființat trei centre de protezare în Siria și din 2015 o clinică mobilă, un autobuz dotat cu materiale de amprentare și confecționat mulaje, care trece prin localități și orașe, oferind ajutor victimelor cu handicap. Toate serviciile sunt gratuite.
Sponsorii permanenți au fost organizațiile siriene SEMA, Syria Relief and Every Syrian, la care s-au adăugat Sequa and Human Study, ce au oferit sponsorizare pentru cursurile de specialitate în domeniul sistemelor mioelectrice.
