Partidul islamo-conservator, AKP, a câştigat alegerile legislative din 1 noiembrie în Turcia, reobţinând majoritatea absolută şi oferindu-i preşedintelui Erdogan puterea totală pe care o exercita asupra ţării înaintea reversului electoral din 7 iunie.
Într-un climat de tensiune crescândă şi de violenţe, scrutinul de duminică din Turcia a fost decisiv pentru viitorul regimului islamo-conservator – contrariat de votul electorilor din 7 iunie, care l-au privat de o majoritate absolută în Parlament, preşedintele Recep Tayyit Erdogan a demonstrat că este gata de orice pentru monopolizarea puterii, reformarea Constituţiei şi impunerea unui regim prezidenţial. A fost şi un scrutin al revanşei. Cu un scor de 49,3% din voturi, formaţiunea preşedintelui Erdogan dispune de acum de 316 deputaţi în Parlament, din totalul de 550, suficient pentru a guverna singur, dar prea puţin pentru modificarea Constituţiei în sensul instaurării unui regim prezidenţial forte, dorit de şeful statului. Rezultatul este un triumf pentru Erdogan, partidul său, AKP, recuperând 3 milioane de voturi pe care le pierduse la scrutinul din 7 iunie.
Revenirea în forţă a islamo-conservatorilor dovedeşte că discursurile împănate cu ameninţări ale preşedintelui şi premierului au fost înţelese. Între 8 şi 9 octombrie, acţiuni punitive au avut loc noaptea în mai multe oraşe din Turcia contra birourilor HDP – sute de magazine ţinute de kurzi au fost devalizate şi chiar incendiate. Recent, la un turneu electoral în Van (est), premierul Davutoglu avertiza contra „revenirii maşinilor Renault 12 albe”, tipul de maşini folosite de escadroanele morţii la finele anilor 1990 pentru răpirea kurzilor suspectaţi că simpatizau cu PKK.
Editorialistul cotidianului Le Monde subliniază că Erdogan a regăsit mijloacele de a continua deriva autoritară cu acest succes personal. Preşedintele turc dorea să continue să guverneze Turcia ca autocrat şi după victoria de duminică dispune din nou de mijloacele necesare. Cu 49,3% din voturi, AKP a recâştigat majoritatea absolută şi dacă va reuşi sau nu să schimbe Constituţia – pentru trecerea Turciei de la un sistem parlamentar la un regim prezidenţial – Erdogan are mijloace pentru a continua o derivă autoritară, amorsată în urmă cu trei sau patru ani, exercitarea unei puteri din ce în ce mai personale. Şeful AKP conduce o ţară de 75 milioane locuitori, pe care a reuşit să o polarizeze cu fiecare zi şi în care jumătate din populaţie se opune politicii sale. Laici contra religioşi, turci contra kurzi, sunniţi contra aleviţi, elite urbane contra conservatorilor din platoul anatolian. Un peisaj politic fragilizat de o situaţie economică deteriorată.
Acest rezultat va cântări greu asupra evoluţiei războiului din Siria, asupra unei crize a refugiaţilor care s-a instalat pe termen lung, ca şi asupra relaţiilor acestei ţări membre NATO cu partenerii europeni, într-un moment în care au nevoie mai mult ca oricând de Turcia. UE are nevoie de Turcia pentru frânarea exodului refugiaţilor din Siria, peste două milioane de sirieni fiind găzduiţi pe solul turc. Şi, subliniază analiştii, europenii sunt pregătiţi pentru orice concesie pentru ca Ankara să continuie găzduirea lor şi să contribuie la împiedicarea unei migraţii masive.
Discreditarea opoziţiei
Potrivit acestor rezultate cvasi-definitive, Partidul Republican al Poporului (CHP, social-democrat) s-a poziţionat pe locul doi cu 25,4% din voturi, scor apropiat de cel obţinut pe 7 iunie (25%). Partidele care au pierdut în acest scrutin sunt Partidul Acțiunii Naţionaliste (MHP, dreapta naţionalistă) şi Partidul Democraţiei Popoarelor (DHP, stânga pro-kurdă) care au cedat 4% şi respectiv 3% din scorul lor din iunie. Cu 10,4% din sufragii, HDP a trecut in extremis pragul necesar pentru a fi reprezentat în Parlament, cu 56 de deputaţi. Denunţând „o alegere nici echitabilă nici justă”, copreşedintele partidului pro-kurd Selahattin Demirtaş a reamintit că el a preferat să renunţe la adunările electorale după dublul atentat sinucigaş asupra manifestanţilor paşnici, dintre care mulţi militanţi HDP, la 10 octombrie la Ankara, soldat cu 102 morţi.
În timp ce campania electorală era absentă pe străzi, AKP a folosit poziţia sa de partid aflat la putere şi a înmulţit apariţiile la tv. Între 7 iunie şi 1 noiembrie, HDP a pierdut un milion de voturi, cele ale conservatorilor, iar reluarea înfruntărilor între separatiştii Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK, interzis în Turcia) şi forţele turce nu este străină de aceste opţiuni. Revendicând asasinarea a doi poliţişti turci la Ceylanpinar, la 22 iulie, PKK a aprins fitilul.
Problema kurdă, nerezolvată
În momentul în care HDP câştiga legitimitate şi un scor de 13% la legislativele din iunie, rebeliunea kurdă cădea în capcana întinsă de AKP, cea de recurgere la violenţă. Iar retorica tandemului la putere – preşedintele Erdogan şi premierul său, Ahmet Davutoglu, prompţi în a prezenta HDP ca pe o sucursală a PKK – a făcut restul. În oraşul Diyarbakir, cu majoritate kurdă, au izbucnit violenţele imediat după anunţarea victoriei AKP. Reprezentanţii partidelor de opoziţie s-au declarat îngrijoraţi de posibilitatea ca Erdogan să profite de acum de susţinerea UE.
