Un bun whisky, un kilt adevărat, un cimpoi, petrol, lână, marinari de excepţie, cel mai bun interpret al lui James Bond. Miturile Scoţiei contemporane sunt cunoscute şi plăcute. Mândri de istoria lor, scoţienii nu au cedat niciodată violenţei teroriste, ca în Irlanda, Ţara Bascilor sau în Corsica. Identitatea lor datează de secole, dezbaterile lor sunt democratice. Iar dacă la referendum iese învingătoare tabăra separatiştilor, implicaţiile sunt complexe, în special pe scena britanică, şi vor cuprinde toate domeniile. Monedă, buget, patrimoniu, datorie, petrol, finanţe, naţionalitate, tratate internaţionale. De la dezmembrarea unei baze nucleare la Union Jack, drapelul britanic, care îşi va schimba culorile. Pe scena britanică, independenţa scoţiană va avea profunde repercusiuni politice. Cvasi-unanimitatea deputaţilor scoţieni sunt laburişti. Fără ei, eşichierul politic britanic se va înclina pe termen lung spre conservatori şi va oferi o greutate determinantă Ukip, partidul anti-Europa al lui Nigel Farage.
Drumul nou
La 18 septembrie, scoţienii decid dacă Scoţia rămâne o parte a Regatului Unit sau o ia pe propriul drum. Victoria zdrobitoare a SNP la alegerile din 2011 a fost momentul în care referendumul fost plasat ferm pe harta politică.
După Actul Uniunii din 1707, Scoţia a făcut multe lucruri în mod diferit de restul Marii Britanii. A menţinut propriul sistem de educaţie, sistemele de drept şi al justiţiei, Biserica şi echipele sportive. Dar până la votul pentru punerea în funcţie a unui guvern descentralizat pentru Scoţia, la Edimbourg, în 1997, toate deciziile importante erau luate la Westminster, în Parlamentul de la Londra. Electorii Scoţiei au tendinţa de a evita partidele de dreapta şi nu este decât un singur conservator scoţian în actualul Parlament de la Westminster. Acest dezechilibru a devenit acut cu o serie de guverne conservatoare la finele secolului al XX-lea, în special cel al lui Margaret Thatcher, care a determinat politica Angliei. Alegerea noului Partid Laburist al lui Tony Blair în 1997 a declanşat schimbarea.
Temerile privind posibila victorie a separatiştilor în Scoţia a determinat retragerea din economia britanică a 17 miliarde lire sterline. Un raport al CrossBorder Capital, cu sediul la Londra, afirmă că este cel mai mare exod de active financiare de la criza declanşată de Lehman Brothers în 2008. Marile bănci, companiile petroliere şi supermarcheturile sunt printre societăţile care sunt preocupate de subiectul secesiunii şi mai ales de incertitudinea menţinerii lirei sterline şi a unei bănci centrale. Deutsche Bank a comparat votul pentru independenţă cu decizia lui Churchill de a returna lira sterlină la etalon-aur care a contribuit la Marea Depresiune. Băncile britanice au deplasat în linişte milioane de bancnote la nord de frontieră pentru a putea face faţă oricărei cereri a scoţienilor de a retrage bani în cazul victoriei „Da“. Mişcările au avut loc săptămâna trecută, cu scopul asigurării funcţionării distributoarelor automate de bani în cazul unei reacţii de panică care ar urma referendumului. Marile bănci au emis directive clare filialelor lor scoţiene pentru a asigura clienţii că nu există motive de panică iar situaţia din Scoţia este supravegheată „din oră în oră“.
Urmări nefaste…
Independenţa Scoţiei ar avea consecinţe grave nu numai pentru această naţiune şi Marea Britanie, ci pentru întreaga Europă. Independenţa Scoţiei nu poate fi decât un rezultat pierzător de ambele părţi – Scoţia nu poate pretinde statutul Canadei sau Norvegiei şi, fără Scoţia, Regatul Unit nu mai poate pretinde statutul internaţional şi chiar european avut. Numeroşi analişti au estimat deja că independenţa Scoţiei poate avea consecinţe dramatice asupra viitorului Spaniei sau Belgiei şi, mai departe, asupra imaginii Europei în lume. Practic, nu va fi doar ex-Regatul Unit care va fi slăbit şi în plină criză identitară, dar şi Europa întreagă. Într-un moment în care din Orientul Mijlociu până în estul Ucrainei frontierele sunt redefinite, este raţional să le redefinim prin referendumuri? Europa are nevoie să fie mai puternică în faţa sfidărilor mondiale, şi nu de această implozie identitară. Ce puteri stau în culisele acestei tendinţe de fărâmiţare a statelor europene, de spargere a puterii Europei unite? Ce puteri stau în culisele ascensiunii extremiştilor în diverse state europene? Ce puteri vor să distrugă ţări puternice pentru a putea le putea controla? „Divide et impera” în secolul XXI…
