Când Putin a ordonat intrarea militară a Rusiei în Siria, numeroşi experţi politici de la Washington şi Londra s-au întrebat care este scopul strategic ultim al Rusiei în Orientul Mijlociu. Răspunsul a venit rapid – preţul petrolului a crescut brusc.
Implicarea militară a Rusiei în Siria reprezintă cea mai importantă desfăşurare de forţe a Moscovei în regiune după intervenţia sovietică în Afganistan. Atunci, ca şi acum, petrolul a jucat un rol major în deciziile belicoase ale Kremlinului. În 1979, când tancurile sovietice rulau prin Kabul, petrolul se apropia de 110 dolari barilul şi revoluţia islamică în Iran slăbise controlul Vestului asupra cererii şi ofertei. Preţurile crescute ale petrolului au alimentat şi ajutat guvernul comunist de la Moscova să crească finanţarea Războiului Rece contra Occidentului, în loc să-şi hrănească populaţia. Atunci, ca şi acum, exporturile de petrol au fost vitale pentru seifurile Moscovei, care reprezentau peste 70% din reţetele în devize ale ţării.
Intrarea în Afganistan, în 1979, a armatei sovietice ameninţa coridorul vital al energiei Vestului în Golf. Sovieticii sperau că prezenţa lor militară în regiune va menţine preţurile petrolului suficient de crescute pentru a câştiga Războiul Rece, provocând daune economice pentru marii consumatori industrializaţi din Occident. Strategia a eşuat, preţurile petrolului s-au prăbuşit în deceniul următor falimentând Kremlinul şi forţându-l pe Mihail Gorbaciov să lanseze „perestroika”, reforma finalizată cu prăbuşirea imperiului sovietic.
Putin, ca fost şef al KGB, este un produs al Războiului Rece şi astăzi se confruntă cu aceleaşi dileme ca şi predecesorii săi sovietici. Prăbuşirea preţului petrolului, care a fost concepută de principalii aliaţi ai SUA în regiune – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar şi Kuweit –, paralizează economia rusă. Rusia este în recesiune pentru prima oară după 2009 şi, cum a fost cazul în timpul Războiului Rece, petrolul rămâne cea mai importantă sursă de venituri din exporturi.
Potrivit Foreign Affaires, beligeranţa Rusiei în Siria a reînnoit dezbaterile asupra motivaţiilor liderului de la Kremlin. James Nixey, şeful Programului Rusia şi Eurasia de la Chatham House, şi Xenia Wickett, director de proiect pentru SUA la Chatham House, analizează decizia lui Putin de a deschide un al doilea front de operaţiuni militare departe de teatrul tradiţional al angajării militare în fostul spaţiu sovietic.
Gaz şi conducte
Majoritatea beligeranţilor străini în războiul din Siria sunt ţări exportatoare de gaz, cu interese într-unul din cele două proiecte de gazoducte concurente – fie qatariot, fie iranian – care caută să traverseze teritoriul sirian pentru livrarea de gaz natural spre Europa. Acum, când Iranul scapă de sancţiunile internaţionale, uriaşele sale rezerve de gaz devin disponibile pentru export şi realimentează războiul gazului în Siria. În 2009, Qatarul a propus construirea unei conducte pentru expedierea gazului său din nord-vest prin Arabia Saudită, Iordania, Siria şi Turcia, o investiţie de miliarde de dolari. Dar, preşedintele sirian, Bashar al-Assd, a refuzat semnarea planului, fiind supus presiunilor Rusiei, care nu vrea să-şi vadă ameninţată poziţia sa de lider pe pieţele europene.
Iranul a detectat o oportunitate, dar în lipsa infrastructurilor de export pentru propriile rezerve masive de gaz a propus alt gazoduct Iran-Irak-Siria, care ar pompa gazul iranian prin porturi siriene ca Lattaquia în bazinul mediteranean. Moscova pare să fi binecuvântat acest proiect, crezând că are timp să negocieze cu Iranul pentru a controla importurile de gaz pentru Europa provenite din Iran, din regiunea Mării Caspice şi Asia Centrală. Anunţarea acordului conductei Iran-Irak-Siria a intervenit în 2011 şi părţile au semnat documentele în iulie 2012. Construcţia ei era prevăzută a fi încheiată în 2016, dar s-au interferat Primăverile arabe.
Experţii consideră că reglementarea politică a crizei din Siria va trebui să împace interesele concurente în problema gazului. Dar, două conducte ar fi o catastrofă pentru Kremlin, Rusia având un interes vital în controlul aprovizionării cu Gaz în Europa, unde Gazprom vinde 80% din gazul rusesc. Interesele energetice au motivat războaiele Rusiei şi înainte. Războiul în Georgia pentru contracararea planurilor occidentale de exportarea a gazului spre Vest din regiunea caspică prin Azerbaidjan, Georgia şi Turcia. Războiul în Ucraina pentru a controla un stat de tranzit vital între Rusia şi Europa. Război în Siria pentru a evita o conductă a Qatarului care ar traversa solul sirian transportând gazul său spre Europa şi pentru a face exporturile iraniene dependente de susţinerea rusă.
