„Eternul Comandant“ și-a parcurs, sâmbătă, ultimul drum, sub formă de cenușă. Convoiul cu micul sicriu de cedru, în care se afla urna funerară a celui ce a condus Cuba peste 50 de ani, aducând-o la capătul puterilor, a parcurs 900 de kilometri ai insulei, urmând calea revoluției.
Convoiul a trecut pe la barăcile Moncada, unde Fidel dăduse, în 1953, un atac dezastruos. Condamnat la moarte, scăpase cu mari intervenții. Apoi, cortegiul s-a oprit sub balconul unde a ținut primul discurs înfiebântat în Havana și a staționat mai mult în Piața Revoluției. De pe ecrane uriașe, „El Comandante“ urmărea mulțimea, mică, un furnicar ce agita stegulețe la trecerea urnei.
„Eternul Comandant“, pe ultimul drum
„Eu sunt Fidel!“, declama, uriaș, de pe ecrane, Comandantul, iar mulțimea, mică, de la picioare, repeta cuvintele „eternului“. Zeci de mii de oameni au ieșit să vadă „mortul“. Unii chiar aveau lacrimi în ochi. De tristețe. Fusese revoluțio-narul lor, cel ce se bătuse cu „dușmanii de clasă“, cu elita „care sugea sângele poporului“. Nimic nou sub soare! Alții urmăreau cu uimire sicriașul în care se afla tot ce mai rămăsese din impozantul Fidel. La atât se reduce totul? Duminică, urna a fost depusă, în cadrul unei ceremonii private, la cimi-tirul Santa Ifigenia, unde se află și eroul național José Martí Perez, jurnalist, scriitor, fondator al Partidului Revoluționar Cubanez. Versurile sale se regăsesc în „Guantanamera“, eternul cântec patriotic al Cubei revoluționare. Cuba Libre!
Ce rămâne în urma lui Fidel Castro? O istorie scrisă de adulatorii regimului său și o alta scrisă în afară. Una dintre acestea din urmă, „Cartea neagră a Cubei“, poartă semnătura lui Armado Lago, un economist școlit la Harvard, care a petrecut ani adunând documente despre atrocitățile comise de regimul castrist. 78.000 de oameni au murit încercând să fugă de dictatură, dintre care 60.000 pe mare. 5.300 și-au pierdut viața în luptele de rezistență din Munții Escambray. Peste 16.000 de cubanezi au murit în misiunile revoluționare socialiste din afara țării, un plan al Moscovei la care s-au raliat toate țările comuniste.
Numai în Angola, Fidel a trimis 50.000 de soldați. Nicolae Ceaușescu a trimis și el soldați în Angola, în mare secret, însă aceștia erau în cea mai mare parte refugiați din țările latino-americane. Din 1959, de când s-a instalat regimul castrist, Armado Lago a documentat moartea a 97.000 de persoane, confirmate din două surse. Și lista rămâne deschisă. 30.000 au fost executate prin împușcare, fără procese elaborate, 2.000 asasinate extrajudiciare, 5.000 de prizonieri politici morți în închisori. Cu miile dispăruți. Prețul plătit de poporul cubanez. Pentru ce?
Cuba, mi amor!
În 1957, cu doi ani înainte de venirea lui Castro la putere, Cuba era cea mai bogată țară ibero-americană și era pe locul trei ca venit pe cap de locuitor în topul țărilor din emisfera vestică. Tot locul trei îl ocu-pa la alimentele pe cap de locuitor, ajungând sub Fidel Castro la un terifiant loc ultim. Avea dublul venitului Spaniei și Italiei. Din punct de vedere al cercetării medi-cale, în 1957, Cuba era mai avansată decât SUA, având o școală medicală renumită în toată lumea, dedicată sănătății populației. Universitatea „Marta Abreu“ din Santa Clara era o pepinieră de oameni de știință. De pe plantațiile de tabac ieșea celebrul „cuban tobacco“, deliciul lumii mondene. Ferma de orhidee, având cea mai variată colecție din lume, era subiectul unor romane pasionale și un obiectiv turistic renumit. Cuba era celebră și pentru ananas, considerat cel mai aromat din lume. Era plantat peste tot în Cuba și exportat în cantități industriale în SUA, la concurență cu zahărul și mineralele.
Cuba! Întotdeauna o atrac-ție irezistibilă, începând cu pirații din Caraibe, capete încoronate, duci, ducese, vedete de cinema, mafioți celebri și elita lumii occidentale. Cuba! Palmieri, plaje aurii spălate de valuri străvezii, vălătuci albăstrui de trabuc, un pahar de rom Havana Club, cu arome ameţitoare, ritmuri carnale executate de dansatori pasionali! Fastuoase clădiri coloniale, în umbra cărora se consumau iubiri fugare, interzise, între tinerele de pension din elita vremii şi focoşii „mulatto“, creoli cu piele mătăsoasă şi atingeri fierbinţi. Bileţele parfumate purtând urme de buze rujate pentru „mi amor“. Cuba! Carnavaluri fastuoase, care alegorice, femei focoase, amor liber! Petreceri nocturne, dimineți animate doar de comerțul stradal, „el bodeguero“, negustori care-și împingeau cărucioarele lăudându-și produsele. Ferme ce produceau o varietate de fructe și legume, vândute la orașe. Havana! Cluburi pentru elită, bărbați îmbrăcați în alb, ca niște ofițeri de marină, masoni, conjurații, iahturi, petreceri…
Che Guevara, bunul cel mai de preț
Nu! Nu toată lumea o ducea ca în Paradis. În cartierele mai sărace decât favelele braziliene, populaţia indigenă metisă şi afro mișuna într-o mizerie perpetuă, străduindu-se să supraviețuiască încă și încă o zi. Problema tuturor regimurilor, dar niciodată rezolvată. Nici măcar de Fidel Castro, care a fost adulat la periferii. Această populație i-a dat carnea de tun pentru revoluție și pentru exportul de soldați, pe diferite fronturi revoluționare socialiste, la cererea Moscovei. Iar Castro i-a dat în schimb dreptul la învățământ. Sub regimul său, un om învățat câștiga 20 de dolari pe lună. Omul de rând, doar 8 dolari, dacă găsea de lucru. Și i-a mai dat ceva. Pe Che Guevara! Pe care l-a afişat peste tot, ca bunul cel mai de preţ al Cubei! Ca o revoluție continuă, dar nu se mai știe pentru ce.
Stăpânirile străine şi autohtone, austeritatea „socialismului eroic“ al lui Castro şi embargoul americanilor au adus poporul la lehamite. Cubanezii au avut parte de băi de sânge administrate sistematic de coloniştii spanioli, oligarhii albi, cu militarii lor şcoliţi în cazărmi străine, dar și de revoluţionari împinşi de un patriotism dictatorial, care nu mai dezbracă uniforma militară, ca şi când ar fi veşnic într-un război cu toată lumea. Trei zile de sărbătoare naţională – declararea Independenţei, la 10 octombrie 1868 (după care au urmat lupte crâncene cu spaniolii), declararea Republicii, la 20 mai 1902, şi Revoluţia Cubaneză, la 1 ianuarie 1959, trei ocazii de aniversare a unei istorii frământată cu sângele populaţiei indigene.
De la prăbuşirea blocului sovietic, a Uniunii Sovietice în special, singura în stare să-i absoarbă produsele, totul s-a năruit rapid în Cuba. „Poporul eroic“ a sucombat sub un lider puternic, care l-a ținut ostatic în admirație pentru „Eternul Comandant“. O țară în care turiști astenici sunt verificați să nu fie spioni, iar jurnaliștii străini beneficiază de escortă, bărbați în civil, înarmați. O țară care nu trebuie să-și transpire ororile comuniste. O țară cu încă o zi de comemorare, 25 noiembrie 2016, când „El Lider Maximo“ s-a făcut cenușă! Cuba Libre! Sau nu!
97.000 – de persoane au murit în Cuba, din 1959, de când s-a instalat Fidel Castro la Havana, încercând să fugă de dictatură, în luptele de rezistență din Munții Escambray şi în misiunile revoluționare socialiste. Și lista rămâne deschisă.
Citiţi în ediţia de mâine mărturia lui Ernesto, un cubanez a cărui familie a fugit de regimul criminal al lui Fidel Castro. Acesta a povestit, în exclusivitate pentru „România liberă“, dramele prin care au trecut bunicii săi, tatăl lui şi chiar el din cauza dictaturii cubaneze.
