Washingtonul îşi avansează pionii. Sistemul antirachetă pe care SUA vor să îl amplaseze în Coreea de Sud vizează protejarea acestei ţări de un potenţial atac al Nordului, dar face parte dintr-un plan strategic regional de securitate.
SUA şi Coreea de Nord au anunţat recent că au juns la un acord asupra amplasării, în 2017, a sistemului THAAD (terminal high-altitude area defense), conceput pentru interceptarea şi distrugerea rachetelor balistice atunci când sunt încă în afara atmosferei sau când intră în ultima fază de zbor. Alegerea Seongju ca site de amplasare, la 300 km sud-est de Seul, suscită deja importante manifestaţii locale. Şi nu sunt singurele reacţii susceptibile să îngrijoreze guvernul sud-coreean şi să altereze subtilul echilibru diplomatic menținut până acum de Seul între indispensabilii, dar ireconciliabilii parteneri americani şi chinezi.
Deşi s-a precizat că proiectul nu va viza decât atacurile potenţiale provenite din Coreea de Nord „şi nu va fi dirijat contra unei terţe ţări“, prezenţa unui astfel de dispozitiv atât de aproape de frontierele lor, irită atât China, cât şi Rusia, care văd o atingere directă a intereselor lor de securitate şi al conceptului de „stabilitate strategică globală” pe care intenţionează să îl apere.
Moscova, care nu încetează să denunţe întărirea NATO în Baltica şi instalarea unui sistem de apărare antirachetă în Europa, nu poate accepta perspectiva unei redefiniri a arhitecturii regionale de securitate în favoarea SUA pe flancul său asiatic. În ce priveşte China, ea se teme în special ca THAAD să nu decredibilizeze capacităţile sale nucleare şi strategia sa numită „anti-acces“ (anti-access/anti-denial sau A2/AD), în principal dirijată contra SUA. Dacă înmulţirea provocărilor nord-coreene a atins un prag preocupant de la venirea lui Kim Jong-un în fruntea ţării, în decembrie 2011, deteriorarea relaţiilor chino-americane şi impactul asupra restului Asiei nu sunt străine de această decizie de amplasare a unui scut antirachetă. Multă vreme amânată de Senat, care doreşte să menajeze China, decizia intervine în momentul în care China şi-a văzut revendicările ei istorice asupra unei părţi din Marea Chinei de Sud invalidate de Curtea permanentă de Arbitraj de la Haga.
Acest dublu semnal are şanse puţine să fie auzit şi înţeles la Beijing care, cu constituirea unei Bănci asiatice de investiţii pentru arhitectură (BAH) şi faraonicul plan de dezvoltare inter-regională gândit la scară planetară, consideră că a dat suficiente semnale de bună conduită. Agresivitatea chineză şi voinţa afişată de modificare a statu quo-ului maritim revendicînd „drepturi istorice“ fără fundament juridic au avut ca efect o reasamblare a regiunii în jurul SUA. Ţările Asean au revenit la concepţia clasică a prezenţei militare americane ca o contra-pondere necesară la veleităţile expansioniste chineze.
Spre un pol strategic Washington – Tokio – Seul
Viziunea care militează în favoarea unui angajament mai mare a SUA în Asia, a permis politicii de reechilibraj a celei din urmă să treacă un prag semnificativ bazându-se pe un soclu securitar concret – întărirea asistenţei militare faţă de Filipine, ridicarea embargoului asupra vânzării de arme Vietnamului, înmulţirea exerciţiilor de antrenament major Rimpac, cel mai important exerciţiu maritim internaţional. Ceea ce China nu vrea, este că cinci ani după faimosul articol din Foreign Policy în care Hillary Clinton, atunci secretar de stat, teoretiza politica pivotului american spre Asia, este că asistă în prezent la ceea ce poate fi calificat „pivotul asiatic“ spre SUA. Împinse de această dinamică, SUA au cucerit aparent spaţiul strategic necesar consolidării sistemului regional de securitate în favoarea lor, oferind în acelaşi timp garanţiile cerute de partenerii şi aliaţii din Asia de Nord ca şi din Asia de Sud-Est.
Repoziţionarea americană se bazează cu prioritate pe întărirea alianţelor cu partenerii tradiţionali japonez şi sud-coreean, permiţând celor din urmă să câştige autonomie strategică prin transfer de echipamente şi materiale majore. De altfel, scutul antirachetă nu este o idee nouă în Asia de Nord. Japonia, iritată după una din primele lansări de rachetă balistică nord-coreeană care a survolat arhipelagul în 1998 a lansat de la acea dată un program de cooperare şi de studii comune cu SUA asupra subiectului.
Desfăşurarea scutului antirachetă americano-sud-coreean nu poate fi disociat de contextul nord-coreean şi se vrea un răspuns la politica agresivă şi riscantă care pare să marcheze era lui Kim Jong-un.
