Guvernul italian se luptă cu Bruxelles-ul pentru a pune în funcţiune un plan de salvare de 50 miliarde euro, potrivit „The Economist” și „Sunday Telegraph”.
Ansamblul sectorului bancar italian este în prezent afectat de 360 miliarde euro credite dubioase, credite pe care băncile au șanse minime să le recupereze. Concret, datorii irecuperabile, parţial sau în totalitate. Este echivalentul a 22% din bogăţia produsă de Italia anul trecut.
„Băncile italiene se confruntă cu efectele Brexit, votat la referendumul din Marea Britanie, într-un grad mai mare decât alte bănci europene”, potrivit experţilor francezi. Motivul nu privește legăturile economice cu Regatul Unit, care nu sunt în mod special puternice în raport cu alte ţări din „nucleul european”, ci fragilitatea reţelei bancare italiene, constituită din instituţii prea mici, prea numeroase și puţin rentabile. În șase luni, cea mai veche bancă din lume, Banca Monte dei Paschi din Sienna, a pierdut 77% din valoarea acţiunilor sale. Instituţia a fost acuzată recent de supervizorul bancar, aflat în sânul Băncii Centrale Europene (BCE), că are în stoc creanţe dubioase mult mai voluminoase (24,2 miliarde euro). Practic, banca este în faliment.
Băncile italiene au investit tradiţional în credite bancare, plasând o parte a trezoreriei lor, în timp ce în ultimii ani deponenţilor li s-au oferit produse rezervate în mod obișnuit investitorilor profesioniști. Contextul s-a degradat sensibil în acest an. În 2015, peste 10.000 de mici deponenţi și-au pierdut o parte a economiilor după prăbușirea a patru bănci regionale. Şi asta în pofida intervenţiei guvernului, care nu acoperă datoriile cele mai riscante. Un pensionar s-a sinucis când a aflat că economiile sale s-au evaporat.
Riscul, alături de creșterea neîncrederii deponenţilor, este cel al unui exod spre ghișee și retragerea masivă a economiilor, cum a fost în Grecia și Cipru.
Falimentul, la orizont
Italia nu este singura care îngrijorează instanţele internaţionale și de reglementare. Ea împarte cu Grecia, Portugalia, Irlanda și Slovenia „privilegiul” de a nu fi reușit să scadă sub 10% nivelul datoriilor toxice. Şi consecinţele asupra economiei sunt de două feluri. Într-o primă etapă, este dificil pentru bănci să acorde alte credite atâta vreme cât aceste datorii toxice le apasă bilanţul. În a doua etapă, dacă unele bănci falimentează, ele vor trebui să aplice noile reguli europene de salvare a băncilor – acţionarii și creditorii instituţiei sunt puși să contribuie la salvarea băncii. Barclays prevede un recul al PIB-ului italian de 0,1% în 2017, în timp ce celelalte ţări din „nucleul dur” european vor profita de o revenire a creșterii.
Îngrijorarea recurentă vizează sănătatea băncilor și îndatorarea suverană a ţării. Nici Berlusconi, nici Letti, nici Monti și nici Renzi nu au reușit să stopeze cangrena. Din 2011, criza a forţat guvernul italian să intervină, încălcând legea europeană pentru salvarea instituţiilor financiare în pragul falimentului. Situaţia nu s-a deteriorat atât de rapid cât era de prevăzut datorită intervenţiilor BCE, care a desfășurat mijloace extraordinare pentru a susţine Italia. Este cu atât mai dramatic că datoria peninsulei este de peste 132% din PIB, în sumă de 2.300 miliarde euro. Datoria greacă este o problemă de 170% și de 300 milioane. Or, băncile italiene au un procentaj al datoriei suverane care atinge asemenea proporţii încât cererea Comisiei de limitare a fost respinsă prin veto de premierul italian Matteo Renzi. Faţă de riscul unei derute italiene, Brexit pare doar un joc politic. Lorenzo Dini Smaghi, președintele Consiliului la Société Générale și fost la BCE, a declarat că băncile italiene ar putea angrena o criză bancară pan-europeană. Matteo Renzi a vrut să dea o lovitură politică, sperând să profite de consecinţele Brexit-ului pentru a cere o flexibilizare a regulilor europene de salvare a băncilor.
Italia discută cu Bruxelles-ul un plan care vizează recapitalizarea băncilor italiene cu fonduri publice, dar nimeni nu-și imaginează că soluţia se află în mecanismul Uniunii Bancare Europene.
