» In aceste zile se implinesc 65 de ani de la momentul deportarii germanilor din Banat in fosta Uniune Sovietica. svabii care au supravietuit deportarilor isi plang mortii ingropati in pamantul inghetat al Rusiei.

Doar cativa din cei peste 7.000 de germani deportati din judetul Caras-Severin in URSS au mai apucat sa-si aminteasca clipele de groaza traite atunci. La Monumentul Deportatilor din Parcul Carasana din Resita au avut loc o ceremonie religioasa de pomenire si depuneri de coroane, iar la Biserica Catolica "Maria Zapezii" a avut loc o ceremonie speciala.
In Caras-Severin mai traiesc aproximativ 70 de persoane din cele 7.000 care au fost deportate. Toti supravietuitorii au varsta de peste 80 de ani. Ei au trait drame romanesti, in suflete germane, pe pamant rusesc.

Una dintre supravietuitoarele Gulagului, Eveline Zigller, spune: "Mie mi-a povestit mama... eu nu stiu cum a fost, ca eu sunt nascuta chiar in Siberia, eram mica. Mama mi-a povestit ca acolo femeile, tinere si mai putin tinere, dar in putere, munceau cot la cot cu barbatii. Munceau in mina, la preparatie la carbune sau peste tot unde era nevoie. Erau tinere, iar viata isi cere dreptul chiar daca era foarte greu. Mai aveau si ele legaturi. In fine, apareau copiii, fara ca ele sa fie casatorite, iar atunci cand trebuiau sa plece si sa se intoarca in Romania le era rusine, nu stiau ce sa spuna cum a aparut un copil fara ca ele sa fie casatorite. si multe se intorceau in tara fara copii. Ii luau rusii, fiindca se nascusera acolo. Eu am avut noroc. Mama nu a tinut cont de nimic, nu a vrut in ruptul capului sa se intoarca in tara fara mine. Problema era cu rusii, care n-ar fi lasat-o sa ma ia cu ea, asa ca mama m-a strans bine la piept, s-a imbracat foarte gros si nimeni nu a observat ca femeia aceea are un copil lipit de ea, ca sub un palton se ascund doua suflete". Elisabeta Schibick si sora ei, Krisc Josefina, au fost luate dintre ai lor de la Doman. ,,Ne-am trezit cu rusii si cu Militia la usa in toiul noptii. Efectiv, ne-au luat pe sus", spune "mutter Eli", cum este alintata Elisabeta Schibick. Au muncit in minele de pe Don si, dupa cinci ani, s-au intors acasa. ,,Imi amintesc ca intr-o zi de Craciun s-a defectat fabrica, a cazut alimentarea cu curent. si noi toti eram extrem de bucurosi ca de Craciun n-o sa mai muncim asa de mult si de greu. Sigur, nu am fost lasati sa stam, dar am muncit mai usor si mai putin. Am pus bucatele de material din camasa mea pe un spin si acela a fost pomul nostru de Craciun. Seara, in linistea si gerul din baraca, de undeva dintr-un colt, cineva a inceput sa cante «Stille Nacht-Heilige Nacht». O alta voce a preluat cantecul, apoi o alta si tot asa pana ce tot dormitorul canta la unison. De peste gardurile de sarma ghimpata, ne-au raspuns barbatii. si ei cantau colinda sfanta. Soldatii rusi nu au schitat nici macar un gest de a ne opri. Apoi, peste lagarul inghetat s-a asezat linistea. De atunci, parca niciodata nu a mai sunat asa frumos acest colind", mai spune mutter Eli. Drama acestor oameni a plecat de la singurul fapt ca erau de etnie germana si, in ochii comunistilor sovietici, acest lucru era de ajuns pentru a justifica deportarea.