Celor din eşalonul doi şi trei din politică, spre deosebire de sus-puşii lor şefi de partid, teama e autentică, nu doar mimată; relaţiile construite atât de abil şi cu atât de mulţi bani vor fi şubrezite. Cine le va garanta că banul public le va sosi la fel de sigur şi cu tot atâtea zerouri din licitaţiile câştigate cu statul când, acolo sus, nu va mai fi nimeni din tabăra lor? Chiar de era unul de-al opoziţiei şi tot ar fi fost mai bine. Are şi “opozabilul” nevoile şi dorinţele lui, nesatisfăcute şi care pot fi cumpărate cu “mastercardul”, vorba reclamei. Şi, până una-alta, mai mult de patru ani nu stă el în funcţie. Îşi face şi el banu’ şi pleacă, lasă locul… cui trebuie.
Apoi vin ceilalţi. Cei mulţi. Îi vedem zilnic printre noi. Sunt plini de ură pentru tot ce e în jurul lor. Atitudinea lor balansează între a scuipa şi a pupa, iar orice fac, fac cu îndârjire proletară. Au opinii formate despre orice, protestează cu orice ocazie, scandează şi poartă pancarte. Înjură ţara, înjură tineretul, înjură “sănătatea”. Cunosc geneza a tot ce s-a întâmplat în România de după război, încoace. Se îmbulzesc la manifestări publice, se calcă în picioare la sărutat moaşte şi luat aghiazmă. I-am văzut deunăzi, la o întâlnire cu primarul, unde li s-a dat posibilitatea să-şi spună “civic” păsurile. Pe lângă probleme serioase, “de cartier şi comunitate”, mai mult de jumătate din cei prezenţi erau dornici doar… să fie băgaţi în seamă şi “mângâiaţi” de “puternicii zilei”. Suprinzător de mulţi cei ce cerşesc cu ardoare atenţie şi fac orice s-o primească! Sunt dispuşi la mistificare, manipulare şi instigare. Sunt dispuşi să-şi vândă voturile pe o pungă imprimată sau o strângere de mână, dacă – din patru în patru ani – candidatul cartierului lor, la primărie sau judeţ sau, şi mai bine, candidatul la primul fotoliu din stat, se coboară printre ei şi, privindu-i în ochi, le ascultă cu atenţie problemele şi promite să le rezolve. Astfel, omul se duce împăcat la urna de vot şi stie ce va alege; de-acum are şi el, sau ea, pe cineva acolo sus. Ei bine, şi aceştia – o mare masă electivă – refuză, deocamdată, schimbarea. Le e teamă să se gândească la acestă perspectivă. “Adică… acolo sus nu mai e… “al nostru”?! Şi nu va mai putea ajunge preşedinte? Niciodată?!”
Şi mai e o teamă ascunsă: teama de elită, teama de segregare prin educaţie, valoare şi cultură. Teama că cineva mai competent, într-o bună zi, poate lua locul unui incompetent, că, de la un moment dat, s-ar pune problema acut să trebuiască să se depună efort real de învăţare şi de muncă de calitate. Teama unei generaţii care acum ocupă funcţii nemeritate şi care şi-ar vedea periclitat viitorul. Veţi şti să alegeţi, în faţa unui referendum, între soluţia imediată a perpetuării mizeriei sociale în care trăim cu toţii şi cea a unei societăţi moderne, care să ne readucă respectul pentru noi înşine şi să dea perspectiva reaşezării valorilor pe scara lor normală? Acolo sus avem nevoie de un Rege, iar asta o spun fără teamă!
