“În politică nu există prieteni adevăraţi”- spunea cu două mii de ani în urmă Marcus Tullius Cicero. Lucru valabil în genere şi care are o anume aplicacabilitate şi la relaţiile politice dintre sârbi şi români. Doar Marea Neagra şi Iugoslavia ne sunt vecini prietenoşi, spunea la un moment dat, suficient de “confidenţial” pentru a afla toată lumea, un lider comunist de la Bucureşti. Dar Marea ...
“În politică nu există prieteni adevăraţi”- spunea cu două mii de ani în urmă Marcus Tullius Cicero. Lucru valabil în genere şi care are o anume aplicacabilitate şi la relaţiile politice dintre sârbi şi români. Doar Marea Neagra şi Iugoslavia ne sunt vecini prietenoşi, spunea la un moment dat, suficient de “confidenţial” pentru a afla toată lumea, un lider comunist de la Bucureşti. Dar Marea Neagră ne este din ce în ce mai puţin prietenoasă (de fapt, noi îi suntem astfel, căci îi distrugem prin poluare fauna şi flora). Iar relaţiile bilaterale cu Serbia au decăzut o vreme, după ce drumurile statelor noastre s-au despărţit în urmă cu vreo două decenii. Am rămas, totuşi, mulţi dintre noi, cu nostalgia unui trecut comun exclusiv frumos. Dar după ce preşedintele Emil Constantinescu a afirmat că bombardamentele americane asupra Belgradului sunt “necesare şi legitime” şi o mare parte a naţiunii române a fost cuprinsă de indignare, aveam să aflăm că afirmaţia potrivit căreia ţările noastre nu au purtat niciodată războaie una împotriva alteia e simplu folclor. De fapt, a fost vorba de ceva mai mult decât de războaie. După primul război mondial, trupe sârbeşti au ocupat o vreme Timişoara în ideea înglobării întregului Banat în componenţa tânărului stat (viitor) iugoslav, iar în 1941 aviaţia sârbă dintr-un exces de zel a bombardat aceeaşi Timişoară, mai precis aeroportul ei, deşi România era (încă) ţară neutră.
Toate aceste afirmaţii sunt susţinute în cartea apărută de curând la Editura “Proema” din Baia Mare, o carte* solid documentată despre spaţiul vest-balcanic şi relaţiile sale cu România. O carte care luminează mai mult culisele diplomatice, maşinaţiunile politice şi subteranele spionajului de la Belgrad în raporturile cu România. Dar care nu trebuie să ne descurajeze în credinţa dezvoltării relaţiilor de bună vecinătate şi colaborare româno-sârbe. Căci vorba politicianului croat Franjo Tudjman (citat în prefaţa cărţii): “E mai bine să-i avem pe oamenii aceştia de partea noastră”. Idee valabilă în ambele sensuri.
Dacă despre politică se spune la modul eufemistic că este cel puţin dizgraţioasă în exprimările şi acţiunile sale publice, dedesubturile politice, iar aici se includ şi afacerile de spionaj, trimit la calificative şi mai dure ( şi nu numai în ce priveşte relaţiile româno-sârbe, ci în general, vezi relaţiile franco-germane, ruso-germane, americano-israelene etc). Iar autorii cărţii, generalii (r) Traian Valentin Poncea şi Aurel I.Rogojan, bine înşurubaţi în chestiune şi generos înzestraţi cu documentaţia necesară, panoramează un sector specific de istorie modernă şi contemporană, fără ură şi patimă, adică aşa cum trebuie să fie istoria adevărată.
Despre acţiuni de spionaj “bilateral” româno-sârb se poate vorbi cam de prin vremea momentului 1877, dar de interes imediat pentru cititorii de astăzi este istoria recentă a acestor relaţii.
În anul împlinirii a douăzeci de ani de la Revoluţia Română, când rămân încă multe elemente neştiute sau mistificat prezentate ale evenimentelor cartea ridică, şi ea, mai sus cortina ce acoperă această realitate complexă şi controversată. Implicarea serviciilor de informaţii sârbe în evenimentele de la Timişoara (şi din România , în general) este ştiută şi explicabilă. Logica simplă ne învaţă că nici un serviciu secret serios – cu ambiţii şi ţinte în plan global din statele vecine României – nu putea rămâne nepăsător la evoluţiile ce au dus la înlăturarea regimului comunist şi instaurarea noii puteri în România. Dar în ce fel, cât şi în ce finalitate s-a produs această implicare, este o altă problemă.
Relaţiile româno-sârbe (inclusiv în materie de informaţii – contrainformaţii, alte operaţiuni) nu au fost – şi nici nu puteau fi – ideale, nici măcar în momente de euforie cum au fost cele interbelice, când o principesă a României devenise regina Iugoslaviei, nici pe vremea relaţiilor privilegiate Ceauşescu-Tito. Dar după dispariţia lui Tito serviciile de informaţii iugoslave au trecut la acţiuni informativ-operative “agresive” (apreciază autorii cărţii) pe spaţiul românesc sau care vizau interesele României în Europa şi în lume. Agentura iugoslavă în România a fost relansată, emigranţii ilegali români din Iugoslavia exploataţi în mod informativ ( şi nu numai) prin mijloace nu odată neortodoxe,
iar serviciile secrete iugoslave au devenit “un important avanpost al destabilizării politice a statelor socialiste vecine, în mod cu totul special a României”. În mod cu totul special, pentru că se urmărea, între altele, obiectivul tenace de desprindere a Banatului de România şi încorporarea sa în Iugoslavia. De altfel în decembrie 1988, la iîntâlnirea anuală tradiţională la vârf româno-iugoslavă, liderii de la Belgrad au ridicat deschis problema Banatului românesc înainte cu şapte luni ca liderii de la Budapesta să procedeze într-un cadru similar în privinţa Transilvaniei.
Presa de la Belgrad şi agenţia Taniug, diplomaţi iugoslavi de la Bucureşti şi Timişoara s-au aflat în avanpostul forţelor externe care acţionau pentru destabilizarea României “vecină şi prietenă”. Structurile informative iugoslave sau implicat “masiv şi consistent în pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor planificate pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu”. Consulul general iugoslav la Timişoara avea să recunoască public că “a acţionat direct pentru pregătirea Revoluţiei din România” (chiar dacă conducerea diplomaţiei de la Belgrad s-a dezis şi a dezavuat ulterior această implicare). Mass-media iugoslavă a funcţionat ca un releu prompt pentru împrăştierea în lume, de conivenţă cu structuri speciale din ţările „frăţeşti” sau din Occident, a unui torent de dezinformări şi scoop-uri mincinoase, aberante, cum ar fi pretinşii 60.000 de morţi de la Timişoara, asasinarea de către Securitate a lui Laszlo Tokes etc. Sub pavăza surselor de presă iugoslave, presa din ţările vecine ( în primul rând Ungaria ) şi presa internaţională au preluat şi propagat cu lejeritate noianul de aserţiuni incredibile lansate pe seama evenimentelor din România, iar consecinţele nefaste ale acestei uriaşe dezinformări au înrâurit în mod tragic şi dezastruos cursul şi sensul Revoluţiei şi au stigmatizat pe nedrept şi într-un mod incalificabil imaginea Revoluţiei Române.
8 
122
