Preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, şi-a asumat rolul de lider al coaliţiei internaţionale care încearcă să îl oprească pe dictatorul libian Muammar Gaddafi să îşi masacreze propriul popor.

Primul foc al războiului a fost tras chiar de un avion francez care a distrus un tanc libian în timp ce liderii coaliţiei participau la un summit la Paris. Dacă hotărârea Franţei a făcut posibilă campania anti-Gaddafi, lumea se întreba ieri cum se va încheia acest război à la française. Războiul declanşat sâmbătă în Libia este o confruntare disproporţionată între forţele reduse, prost instruite şi echipate ale lui Gaddafi şi o coaliţie internaţională care dispune de o putere militară neegalată, al cărei deznodământ pare inevitabil. Cu toate acestea, conflictul aduce cu sine câteva necunoscute care ridică mai multe întrebări:
________________________________________________________________________

Război fără America?

Războiul din Libia ar trebui să fie primul conflict armat de după al doilea război mondial în care este implicată o coaliţie occidentală şi care nu este condusă de Statele Unite. În fapt, principala forţă politică şi diplomatică din spatele proceselor care au dus la operaţiunile militare împotriva Libiei lui Gaddafi a fost Franţa. Parisul a făcut presiuni şi lobby în favoarea adoptării Rezoluţiei 1973 care autorizează folosirea „tuturor mijloacelor necesare" pentru a opri uciderea civililor în Libia. Washingtonul, care iniţial s-a arătat sceptic, a acceptat în cele din urmă folosirea forţei pentru impunerea unei zone de excludere aeriană. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a fost cel care a anunţat lumii declanşarea atacurilor şi un avion francez a fost cel care a deschis focul asupra unei ţinte libiene. Parisul s-a opus în mod constant ca operaţiunile militare să fie coordonate de NATO, şi a dorit să facă din acţiunea anti-Gaddafi o afacere a Uniunii Europene. Faptul că Germania s-a abţinut în Consiliul de Securitate şi că mai multe ţări, printre care şi România, s-au opus implicării UE, au zădărnicit intenţiile lui Sarkozy.

Este adevărat, principalul efort militar în primele două zile a aparţinut americanilor, care au lansat peste 100 de rachete de croazieră şi mai multe atacuri cu avioane invizibile, dar atât preşedintele Obama, cât şi Pentagonul au dat asigurări că Libia nu este o operaţiune americană. Obama a subliniat din Brazilia caracterul limitat al implicării SUA şi a asigurat că nu vor fi desfăşurate trupe de uscat în Libia. Totodată, atât Pentagonul, cât şi NATO au descris operaţiunile ca fiind sub comandă franceză şi britanică. Problema este că acestei coaliţii ad-hoc îi lipsesc stucturile de comandă integrate, logistica şi înzestrarea militară necesare pentru a purta un război exclusiv aerian. Deşi toată lumea, inclusiv ei înşişi, doreşte să-i ţină pe americani cât mai departe de Libia, s-ar putea ca acest lucru să nu fie posibil.

Sarkozy are nevoie să conducă acest spectacol din mai multe motive. În primul rând, trebuie să restaureze prestigiul Franţei în lumea arabă, după ce Parisul a fost acuzat de o atitudine mult prea prietenoasă faţă de dictatorii tunisian, Bel Ali, şi egiptean, Mubarak. În al doilea rând, pentru că intervenţia din Libia nu trebuie să semene sub nici o formă cu cea din Irak şi Sarkozy are nevoie să aducă un număr cât mai mare de state arabe în coaliţie pentru a-i conferi legitimitate. Ultima acţiune militară franceză în Africa de Nord a fost în Algeria şi numai o prezenţă arabă masivă poate îndepărta o posibilă evocare a trecutului colonial. Până acum, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite au anunţat că vor participa la impunerea zonei de excludere aeriană. O intervenţie a trupelor de uscat ar schimba însă situaţia.
________________________________________________________________________

Cum este definită victoria?

Scopul nemărturisit al războiului este îndepărtarea de la putere a lui Gaddafi. Întrebarea este „Cum?". Ultima oară când aliaţii occidentali au încercat ceva similar a fost în Kosovo, când au reuşit să îl forţeze pe Slobodan Miloşevici să îşi retragă forţele, dar a trebuit să mai treacă un an înainte ca acesta să fie îndepărtat de revoltele populare. Sarkozy speră ca aviaţia aliată nu numai să oprească ofensiva forţelor lui Gaddafi asupra oraşelor controlate de opoziţie, ci să le slăbească suficient pentru a le permite rebelilor să preia puterea. Atingerea acestui obiectiv s-ar putea însă să dureze prea mult. În Serbia, NATO a rămas destul de repede fără ţinte, astfel încât aliaţii au fost nevoiţi să bombardeze obiective deja distruse şi, dacă preşedintele Bill Clinton nu se opunea, Tony Blair era pregătit pentru o invazie terestră. Rezoluţia 1973, deşi permite aproape orice, nu autorizează ocupaţia militară a Libiei.
________________________________________________________________________