Negocierile (un fel de a spune) între principatele româneşti şi Imperiul Otoman pentru tribut se purtau la cel mai înalt nivel. Sigur, „cel mai înalt nivel” însemna sultanii şi vizirii, dar îndeobşte sultanii nu erau implicaţi. Dar şi sultanii, şi vizirii, aveau haremuri de femei, deci nu pentru plăceri lubrice era cerut tributul în copii, ci ca resursă umană pentru a creşte forţa militară a ...
Negocierile (un fel de a spune) între principatele româneşti şi Imperiul Otoman pentru tribut se purtau la cel mai înalt nivel. Sigur, „cel mai înalt nivel” însemna sultanii şi vizirii, dar îndeobşte sultanii nu erau implicaţi. Dar şi sultanii, şi vizirii, aveau haremuri de femei, deci nu pentru plăceri lubrice era cerut tributul în copii, ci ca resursă umană pentru a creşte forţa militară a Imperiului Otoman. Iar condiţiile „negocierilor” erau impuse de partea otomană, nu de partea românească. Astfel, tributul în copii era cerut în mod expres de prim-miniştrii (vizirii) care aveau grija sporirii forţei statului. Să crezi altceva, înseamnă să fii ori bulgar (precum regizorul filmului amintit), ori un individ fătat de vaca neagră a lui Bela Kun. Otomanii au învăţat iute că îi puteau converti cel mai uşor pe copiii creştini primiţi ca tribut, printre ei mulţi copii valahi, şi mulţi copii moldoveni, la varianta sufită şi tolerantă a islamului. Maeştrii în artele marţiale care îi transformau pe copiii aceia în viitori ieniceri erau religioşi sufi. Ei îi învăţau să lupte în ritmul tobelor. În 1396, la Nicopole, cavalerii apuseni erau înfrânţi de ieniceri în sunetul ritmat al tobelor otomane, un ritm sufi care făcea parte din pregătirea psiho-spirituală a ienicerilor. Învăţând din experienţa devastatoare pentru „toată floarea cea vestită a întregului Apus”, tacticienii occidentali vor decide ulterior ca batalioanele de infanterie să atace în bătaia ritmică a tobelor. Obiceiul se mai păstra pe vremea războaielor napoleoniene, iar în unele armate naţionale a fost practicat pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Cel mai mare maestru sufi, Mevlana Rumi, credea că explorarea dimensiunii psiho-spirituale poate fi intensificată prin ritm şi muzică, frumuseţea dinamică a fenomenului auditiv fiind prezentă chiar în bătaia ritmică a orfevrierului în obiectul de aur ce îl finisează, detaliul acestei descoperiri făcute de Al Rumi a fost consemnat de biografi. Vasile Lovinescu investighează sufismul plecând de la o întrebare legitimă în contextul altei tragedii naţionale: 'Doamne, ce simţeau în fiinţa lor spirituală copiii aceia moldavi şi valahi duşi în robie, educaţi întru transformarea în perfecţi ieniceri?". Sufismul constituie ‚doctrina ezoterică’ a Islamului, aflată în constrast cu Chariya, adică partea legală sau normativă din Islam. Prin Chariya, musulmanul învaţă "pe viu" cum să evite a face răul. Chariya s-ar putea traduce şi prin 'normele' ce trebuiesc respectate în Islam. În sufism, ce apare practic odată cu Islamul, se caută în primul rând o ‚cale de viaţă’ pentru om, adică un itinerar spiritual către Dumnezeu. Sufismul perfecţionează sinceritatea credinţei, îl ajută pe omul islamic să lupte împotriva propriului Ego. S-a mai spus că sufismul este un termen marcând în primul rând o dimensiune psiho-spirituală. Sufismul în varianta elementară, deci până în pragul căutarii psiho-spirituale, este o "teologie naturală" a contrariilor, în sensul că „este nevoie”, --desigur, într-o înţelegere fatalistă--, de cutremurele de pământ ce acţionează într-un contrast cu stabilitatea, boala se întâmplă printre oameni pentru a fi într-un contrast cu sănătatea lor etc. Toleranţa religioasă este exprimată în Sufism prin versurile filosofului şi poetului Mevlana Rumi: "Vino la rugăciune, rătăcitorule iubitor al Evanescenţei. Căci noi nu sîntem caravana lipsei de speranţă! Vino la rugăciune, deşi ţi-ai încălcat poate jurămintele de o mie ori!” Cum se comportă oştenii sufi când vin iar în contact cu lumea de unde au plecat? În literatura română, întâlnim o prodigioasă bogăţie a detaliilor privitoare la vechile întâmplări. Astfel Ion Creangă ne transmite, pe o pagină din ’Amintiri din copilărie’, detaliul foarte real că ienicerii se purtau uneori precum magii, lăsând daruri simbolice la capătul leagănului unui copil oropsit. Să analizăm şi un excerpt din nuvela 'Lângă apa Vodislavei', unde teologul Gala Galaction descrie o firavă tentativă de aplicare a tehnicii sufi asupra unui român ortodox. Acţiunea ienicerului sufit, chemat de rumân să facă dreptate pe postul tradiţional de cadiu, este bineînţeles reglată de ritm. Transformarea ritmului în dialogul cântat : „Iartă la el, bre, că e lege al tău! / Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău! / Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău!/ Nu-l iert, să trăieşti, boierule!”, are drept scop inducerea unei avansări pe dimensiunea psiho-spirtuală a celuilalt, a rumânului. Ce rupe ritmul, aşteptând ca pe un leac să primească "ispaşa udă şi bolborositoare".
28 
127
