SCRISOARE DESCHISĂ
DOMNULE PREŞEDINTE,
Am simţit nevoia imperioasă să vă scriu în clipa în care am auzit declaraţiile pe care le-aţi dat pe postul B1, în emisiunea din 22. 06. 2011. Nu am făcut-o; pe de o parte, de teama de a nu mă pronunţa prea abrupt sub şocul emoţional al comentariilor pe care aţi găsit cu cale să le faceţi - pe de altă parte, cu speranţa prostească că veţi găsi de cuviinţă, într-o proximă ocazie, să corectaţi ceva din gravele erori de care consider că v-aţi făcut vinovat. Discursul ţinut în faţa Parlamentului ar fi fost cu siguranţă cadrul cel mai potrivit să îndreptaţi ce se mai putea îndrepta. Nu v-aţi dovedit capabil de un asemenea gest. În această situaţie, mă simt îndreptăţit şi obligat să declar public că apreciez opiniile Dumneavoastră despre Istoria modernă a României ca incalificabile şi impardonabile, probe ale unei ignoranţe ce vă descalifică. (Prefer să vorbesc despre ignoranţă pentru că încă refuz să vă suspectez de rea-credinţă, un păcat infinit mai periculos, când cel în cauză ocupă cea mai înaltă demnitate în Stat)

Domnule Preşedinte,
Pornind de la ideea "că noi (românii - notă R.F.A.) încă nu ne aşezăm corect valorile" v-aţi hazardat într-o rapidă şi sumară judecată în finalul căreia aţi concluzionat că Regele Mihai "a fost slugă la ruşi" şi abdicarea "a fost un act de trădare a interesului naţional al României", în vreme ce "pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria şi nu ştiu ce". Pentru a elimina orice dubiu asupra viziunii Dumneavoastră asupra evenimentelor, la întrebarea dacă la vremea respectivă aţi fi dat ordin armatelor române să treacă Prutul nu v-a trebuit nici o clipă de reflecţie ca să răspundeţi categoric DA. Un "DA" motivat, la fel ca şi Ion Antonescu în urmă cu 70 de ani, de respectul şi datoria faţă de un ALIAT şi de dorinţa de a recupera teritoriul pierdut în urma unui rapt. În goana după un răspuns "eroic", cu impactul cel mai puternic asupra telespectatorilor, aţi trecut însă peste un "amănunt" esenţial: cine era ALIATUL. Adolf Hitler! Aliatul pe mâna căruia a mers Ion Antonescu şi căruia i-a rămas fidel până în ultima clipă, trăgând România în cea mai dezastruoasă aventură din Istoria ei, s-a numit Hitler şi Germania nazistă. Respectarea obligaţiei faţă de un asemenea aliat îl poate absolvi pe Ion Antonescu de judecata neiertătoare a Istoriei? Şi puteţi declara astăzi fără să vă cutremuraţi că împărtăşiţi fără rezerve opţiunea lui Antonescu şi că, în locul lui, aţi fi procedat la fel? Chiar nu ştiţi nimic din tot ce a însemnat "programul politic" al Führer-ului şi nu ştiţi că teritoriu românesc pierdut în urma Acordului între Hitler şi Stalin ("Ribbentrop-Molotov") şi care trebuia recuperat nu se întindea decât până la Nistru şi că la eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în iunie 1942, Maniu şi Brătianu, împreună cu alţi fruntaşi ai partidelor istorice, l-au conjurat pe Antonescu să se oprească la graniţa recunoscută a României? Sunteţi în stare să realizaţi măcar şi pentru o clipă imaginea apocaliptică a lumii, dacă victoria finală i-ar fi aparţinut lui Hitler şi aliatul lui Ion Antonescu?! Care ar fi după Dumneavoastră poziţia bine-meritată a lui Ion Antonescu într-o Istorie în care s-ar face dreptate şi s-ar proceda la o "aşezare corectă a valorilor"?

Domnule Preşedinte,
Încercarea de reabilitare a "victimei" Ion Antonescu, pe care nu pot să cred că sunteţi în stare s-o continuaţi, aţi simţit nevoia să o trataţi în antiteză cu imaginea unui "profitor", al unui fals "erou" al Istoriei: Regele Mihai. Nu am să insist nici o clipă asupra limbajului inacceptabil cu care vă permiteţi să vorbiţi până şi despre Rege. Ce mă oripilează este capacitatea de a răstălmăci şi nesocoti fapte asupra cărora Istoria, prin documente şi analize produse de personalităţi ştiinţifice de necontestat, din întreaga lume, s-a pronunţat în modul cel mai limpede şi cel mai argumentat. Decizia Regelui Mihai, covârşitoare ca importanţă în derularea operaţiunilor în finalul celui de Al II-lea Război Mondial, de a-l aresta pe Ion Antonescu şi de a rupe alianţa cu Hitler a marcat o şansă de ultimă oră pentru ca România să atenueze într-un fel oprobriul de care s-a acoperit în momentul în care s-a înregimentat în rândurile Axei. Încercarea Dumneavoastră de a minimaliza importanţa istorică a rolului jucat de Rege în împlinirea actului de la 23 august şi de a-i arunca în cârcă culpa abdicării, ca şi cum ar fi existat sacrificiu la îndemâna oricărui muritor care ar mai fi putut opri mersul implacabil al cotropirii Ţării de regimul impus de la Moscova, dincolo de stupoare cred că obligă orice cetăţean conştient al României să-şi dea un răspuns ferm la întrebarea: "Mai pot să am încredere în discernământul şi în dreapta-judecată a preşedintelui Ţării?"
În ceea ce mă priveşte, cu o amărăciune pe care nu vi-o ascund, răspunsul este NU.

Radu F. Alexandru

28. 06. 2011

DOMNULUI TRAIAN BĂSESCU,
Preşedintele României