„Monitorul de Cluj”, 16 Septembrie 1998
M-am săturat de Mitică, de șmechereala și țigănia pe care le lasă în urmă acest nume de țară, România. Vorbesc cu diverși politicieni, aflați la putere, și toți îmi spun: „nu mai avem nicio șansă”. Citesc prin ziare că Bucureștiului Guvernul a avut grijă să-i aloce de la bugetul '98 o sumă mai mare decât a întregului Ardeal. Călătoresc cu ...
„Monitorul de Cluj”, 16 Septembrie 1998
M-am săturat de Mitică, de șmechereala și țigănia pe care le lasă în urmă acest nume de țară, România. Vorbesc cu diverși politicieni, aflați la putere, și toți îmi spun: „nu mai avem nicio șansă”. Citesc prin ziare că Bucureștiului Guvernul a avut grijă să-i aloce de la bugetul '98 o sumă mai mare decât a întregului Ardeal. Călătoresc cu mașina prin sud și est și văd diferența: acolo sunt drumuri mai bune, se fac mereu investiții. Stau la coadă la finanțe, la CEC, la orice aparține Statului și peste tot se dă șpagă. Ciubuc. Peșcheș. Turcisme fără de care nu se poate. Și atunci? Eu nu vreau să emigrez numai pentru că de 10 ani nu se face nimic. Doar că m-am săturat de România. De sinonimele ei. De eroismele ei, scoase din orice context istoric. Alții se laudă cu Michelangelo sau Da Vinci și mie mi se arată scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung. Fantastică realizare delațiunea!...
Dacă regret ceva, acum la treizeci de ani, e că m-am născut aici, că fac parte din cei ce au învățat pe la școli că poporul ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecție continuă în fața istoriei. Care popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o dată dovada virilității, noi, care în timpul invaziilor ne ridicam poalele în cap și fugeam în păduri, noi, care leșinam prin sălile unde se hotăra istoria, noi, care astăzi ne scremem pentru o bucată de pâine și nu mai știm ce șmechereli să mai inventăm. Ăștia suntem, peticiți în cur, rupți in coate; intrăm în istorie ca-ntr-o infectă crâșmă de cartier. Între două ghiorăituri și-o înjurătură, poporul (boborul, domnilor), vorbește bățos despre Posada, despre Mihai Viteazu, despre „trăiască și-nflorească Moldova, Ardealul și Țara Românească”. Și - iarăsi - un ghiorăit victorios.
M-am săturat să-mi fie rușine. De aceea, prietenilor mei din vest le spun că sunt din Transilvania. Altă țară. Altra paese. Other country. L'autre pays. M-am săturat să-mi spună toți neardelenii că aici, în Ardeal, am probleme cu ungurii. Că dacă n-ar fi ei... Că foamea este mama înțelepciunii... Că federalizarea este cel mai mare pericol care mă paște, mă pândește de după colțul blocului odată cu borfașul pentru care plătesc impozit. Că musai trebuie să strâng cureaua, ca magarul lui Nastratin. În numele „unității”, „propășirii” neamului rrromânesc. Și eu, care aștept de 10 ani o unire adevărată, una a parlamentarilor ardeleni pentru Ardeal, o ofensivă civică pentru salvarea puținului ramas. Și eu, care mă rog în fiecare seară să se termine odată cu Tőkés László, cu aberațiile lui etnice împotriva tuturor. Și tot degeaba. Deocamdată. Niște oameni au făcut Unirea de la 1918. Alții sperau într-o confederație de tip helvetic, împreună cu Ungaria, Cehia și Austria. Alții, ca Slavici, au spus că unirea Transilvaniei cu România e o porcărie și au făcut pușcărie. Acum se vede ce-a ieșit. Seriozitatea, eleganța, disciplina - atribute ale Ardealului - au fost invadate de miticisme, de balcanisme ordinare, de civilizația semințelor de bostan. Era o șansă pentru România să se unească cu Transilvania, să învețe câte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. N-a fost așa; România a înghițit Transilvania – de aceea, din trei în trei metri aluneci astăzi pe flegmele de pe marile bulevarde. N-o spun eu, ci un egal al lui Dumnezeu, Cioran. Vor sări o grămadă să contrazică cele spuse mai sus. Dar: câți dintre voi n-au mers la București cu plasa plină, cu celebra plasă de rafie în care se înghesuiau sticlele de pălincă ? Și n-o duceați la prieteni, ci la directori, la ministere, la înalte porți ferecate. Și dacă, naivi fiind, n-ați dus acele plase, de câte ori vi s-a sugerat că la București se intră cu capul, mâinile fiind ocupate cu „bagaje” ? Bucureștiul, acest loc în care genialul tebecist se pupă cu analfabetul miliardar, a învățat toată țara că se dă. „Se dă carne”. „Se dă ouă”. Se dă. Mentalitate de moluscă. Aici nu ai drepturi, ci complezențe. Aici se mănâncă semințe de bostan, se vorbește cu „este mulți” și lumea, în general, se naște, se înmulțește și moare. N-au învățat nimic de la unguri, n-au învățat nimic de la austrieci, n-au învățat nimic de la nemți. Au trecut prea repede de la furculision la „Treceți, batalioane române, Carpații”. Poate de aceea cei mai vajnici „apărători” ai Transilvaniei s-au născut dincolo de Carpați. Poate de aceea Europa se termină pe undeva pe lângă Brașov. Acolo se termină și Transilvania. Pentru că, în afară de limbă și șosele proaste, nu avem nimic în comun. Va trebui să ne trezim. Să recunoaștem că ceea ce se întâmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată și voi dați din umeri. În care, mereu înfrigurați, căutați o pilă pentru orice. În care șușotiți pe la colțuri despre vilele celor din Poliție sau din Parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate și altfel. Că suntem altfel. Că relele cele mari vin de la București, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nicio jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemții sau burundezii sunt inamicii noștri, ci noi înșine, trăitorii de pe azi pe mâine, obligați să furăm și să înjurăm pe la colțuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani și suntem de 75 de ori mai săraci. În rest, zile bune, m-am săturat de România, vreau Transilvania mea.
15 
