Un drum noroios, mărginit de grămezi de tulpini de porumb în putrefacţie şi de pet-uri care dospesc pe câmp de ani întregi, duce spre cabana de vânătoare a fostului dictator comunist Nicolae Ceauşescu. Drumul de pământ porneşte din comuna Bichiş şi o ia la dreapta, peste o punte îngustă de beton, aruncată peste un pârâu tulbure, chiar înainte de satul Ozd. După un kilometru în care maşina se bălăngăne prin hârtoape, drumul coteşte către un pâlc de brazi, nefiresc de verzi la marginea pădurii despuiate de stejari. Printre brazi, se află pitită o cabană durată din bârne cafenii. Odinioară, cabana era folosită de câteva ori pe an de fostul dictator comunist Nicolae Ceauşescu.
Pe atunci, drumul de acces era pietruit cu grijă în fiecare primăvară. Curtea cabanei era plină de flori, presărate pe gazonul impecabil. Fundaţia de ciment şi trotuarele erau întreţinute cu atenţie iar în curte se înălţau reflectoare care noaptea scăldau cabana într-o lumină gălbuie. Cabana se compune de fapt din două construcţii. Cea folosită de familia Ceauşescu avea la demisol o pivniţă plină de vinuri fine, dar şi de ţuica tare de prune pregătită de localnici, alături de afinata care era preferata Elenei Ceauşescu. La parter se întindea un salon, în mijlocul căruia se afla un şemineu destinat butucilor de stejar aduşi din pădurea care începe chiar de lângă cabană. Salonul, podit cu parchet, avea podeaua acoperită de covoare groase de Persia. În cameră se aflau două mese din lemn masiv de brad, pentru servirea mesei, alături de nişte canapele, oferite de fabrica de mobilă de la Bistriţa. Pe acestea îşi făceau siesta Nicolae Ceauşescu şi invitaţii săi. Cabana dispunea de servicii de masă din porţelan, fabricate la Alba-Iulia, precum şi de seturi de pahare fabricate din rubin albastru la Sticlăria din Luduş. Dormitorul era amenajat la etaj. Camera acoperită cu lambriuri avea un aer romantic de mansardă şi se termina cu un balconaş din soţii Ceauşescu puteau să admire platoul de vânătoare care se întindea până la marginea satului Ozd, plin de case sărăcăcioase, în mijlocul cărora se înalţă un castel baronial în ruină, precum şi turla albă şi semeaţă a unei biserici protestante.
Coloniştii Mariei Tereza, iobagii lui Ceauşescu
Populaţia satului este compusă aproape în întregime din maghiari colonizaţi de împărăteasa austriacă Maria Tereza, în secolul XVIII. Lângă cabana cuplului Ceauşescu se înălţa o altă construcţie din bârne. Aici locuiau securiştii din garda personală a dictatorului şi tot aici, bucătăresele aduse din sat pregăteau mâncarea pentru oaspeţii din cabana principală. Ilus Mago este una dintre sătencele chemate să gătească pentru familia Ceauşescu. Ea spune că, în general, Nicolae Ceauşescu le ordona să pregătească mâncare din carnea mistreţilor vânaţi, dar soţii Ceauşescu nu dispreţuiau nici bucatele tradiţionale din zonă, cum ar fi lucskos-ul, ciorba de varză creaţă, sau gulas-ul, tocana de cartofi şi de carne, servită cu mămăliguţă. Pădurea Ozdului era declarat rezervaţie cinegetică încă din timpul primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi adăpostea una dintre cele mai impresionante populaţii de mistreţi din Europa. Vânarea mistreţilor era un privilegiu rezervat dictatorului şi invitaţilor acestuia. La fiecare partidă de vânătoare, sătenii erau transformaţi în gonaci, îşi aminteşte fostul îngrijitor al cabanei, Janos Mago. El spune că, de pildă, în toamna anului 1988, Nicolae Ceauşescu şi prietenii săi au ucis, într-o singură după amiază, 37 de mistreţi. Unii dintre ei erau atât de mari, spune Janos Mago, încât au fost târâţi în curtea cabanei cu ajutorul cailor. Elena Ceauşescu admira masacrul din balconul prezidenţial. Doi dintre mistreţi au fost opriţi la cabană, pentru masa vânătorilor, iar 35 dintre ei au fost încărcaţi în remorca unui tractor, care i-a dus la Reghin, unde exista o fabrică de preparate vânătoreşti.
Amintiri
Vizite cu elicopterul
Unul dintre săteni, Istvan Horvath, îşi aminteşte că vizitele prezidenţiale, erau cele mai importante evenimente din viaţa satului. Autorităţile începeau să se agite cu câteva săptămâni înainte de vizita primului vânător al ţării. Acesta venea cu un elicopter care ateriza pe platoul din faţa cabanei. Acum, cabana de vânătoare a devenit un tablou al descompunderii. Intrarea în curte se face printr-o poartă de lemn, care abia se mai ţine într-o balama. Gazonul de odinioară nu mai există decât în amintirea sătenilor. În locul lui se află un strat gros de frunze de fag şi de stejar, presărat cu gunoaie. Pivniţa de vinuri s-a transformat într-o adevărată groapă de deşeuri. În ea s-a strâns, de mai mult de un deceniu, apa de ploaie scursă pe treptele pline azi de muşchi verde. Cele două corpuri de clădire care compun cabana au geamurile sparte. Fundaţia clădirilor s-a crăpat în mai multe locuri. Şemineul din salon este distrus iar uşile sunt închise cu gratii grosolane de fier. Bârnele şi lambriurile sunt pe jumătate putrezite. În clădirea gărzilor de corp, paturile de fier au ruginit iar saltelele au devenit un adevărat paradis al gândacilor. Soba de teracotă folosită pentru gătit este pe jumătate năruită. Pe gardul de sârmă, musteşte de umezeală o pereche de izmene, atârnate cine ştie când.
Cabane de vânătoare a lui Ceaușescu a fost distrusă de nepăsare
