Pe blogul lui, Cristian China-Birta își pune o întrebare care îi preocupă pe mulți părinți și profesori din România: Cât de competitiv este bine să fie un copil. Pornind de la un exemplu din propria lui familie, Chinezu se întreabă dacă este bine să încurajăm un comportament foarte competitiv al copiilor, inclusiv în raport cu frații.
Asemenea întrebări sunt legitime, pentru că educația din copilărie are efecte pe termen lung. Blogul lui Zoso ridică o întrebare aparent amuzantă: cât timp petreceți urmărind și urând oamenii care o duc mai bine decât voi?
“Ne petrecem de la câteva minute pe zi până la ore întregi urmărind din umbră ce fac alții, fără să recunoaștem și, mai ales, fără să realizăm că am putea petrece timpul ăla făcând ceva util.
Eu recunosc, la câteva zile intru să văd ce mai face Geanina, am un cont pe care suntem prietene. Mă amuză cum se îmbărbătează, cum ceartă, cum plm. Intru ca să mă amuz. Și Badea, care se laudă că o duce mai bine decât jumătate de univers și decât toți blogherașii la un loc, e cititor fidel, mă urmărește aici, pe twitter, pe fb, pe vine, peste tot”.
Jurnalistul Moise Guran prezintă, pe blog, o comparație între situațiile din România și din Republica Moldova, aceasta fiind socotită “oglinda strâmbă a României”. Moise Guran spune că, în general, românilor le pasă mult prea puţin de ceea ce se întâmplă în Republica Moldova, din păcate. Absentă dintre graniţele României în perioada în care s-a cimentat conştiinţa naţională, Basarabia nu mai reuşeşte să fie România pentru actuala generaţie de români, pentru cei care de la Prut puteau veni cel mult tancurile ruseşti în epoca în care Ceauşescu făcea pe independentul în cadrul blocului comunist.
“O altă generaţie și o altă istorie predată în şcoli vor recupera probabil sentimentele mai bune ale societăţii româneşti pentru Republica Moldova, dar, până atunci,stimaţi români, băgaţi de seamă la ce se întâmplă la Chişinău”, propune Moise Guran.
Blogul lui Adrian Georgescu prezintă o carte nouă: “Pălăria albastră”, de Andrei Crăciun. “Rar am citit o carte în care autorul să își omoare cu atâta voluptate personajele. Și nu doar personajele. Teme, idei, situații din care alți scriitori ar fi scos cel puțin un roman-fluviu sunt ucise de către Andrei Crăciun într-o jumătate de frază”, explică bloggerul.
