Bloggerii scriu, luni, despre motivele pentru care Hexi Pharma a diluat substanțele dezinfectante pe care le furniza spitalelor, dar și despre calitatea informațiilor publicate pe Internet.
Cătălin Tolontan continuă, pe blogul său, ancheta privind substanțele dezinfectante folosite în spitale: „ Hexi Pharma cumpăra materia primă printr-o firmă offshore, cu un preț și de 7 ori mai mare decît cel de piață. Își umfla artificial costurile și, ca să facă bani în România, băga de 10 ori mai puțină substanță activă în Suprasept, Thor, Clorhexin și în alte produse. În același timp, lui Condrea și lui Flori Dinu le rămîneau sume mari în Cipru, în off-shore-ul C.P.S. Chemical & Pharmaceutical Solution Ltd. „Banii din off-shore îi alimentau, mai departe, pe șefii spitalelor, dar și pe unii medici”, susține o sursă din interiorul companiei. Din mecanismul off-shore al Hexi Pharma fac parte două companii de spălat bani care apar și în dosarul Petrom Service! Documentele interne ale Hexi Pharma arată care erau prețurile cu care cumpăra firma de la off-shore. Nota de intrare recepție nr. 63 reflectă cum, în 2009, intraseră în gestiunea firmei, de la CPS, 980 de kilograme de PVP-Iodine la un preț total de 414.098 de lei, fără TVA. Ceea ce înseamnă aproape 100 de euro/kg! Care era prețul plătit de CPS lui BASF? Vă amintiți de Astron, care oferea 19 euro/kg în butoaie de 70 de kg? Astron este reprezentant BASF în România. O altă notă de intrare recepție nr. 73 povestește cum, în 2009, 600 de kg de Clorhexidine Digluconat intră în magazia firmei, cumpărate de la CPS. Prețul total este de 196.974 de euro, fără TVA. Rezultă un preț de 73 de euro/kg. Un email din interiorul companiei Hexi Pharma arată cât era oferta reală: 11 euro/kg, „dar dacă luați 500 de kg putem coborî prețul”. Au luat 600 de kg la un preț de aproape 7 ori mai mare!”, informează Tolo.ro.
Zoso scrie despre conținutul citit pe Internet, care nu mai are valoare: „Avem prea mult la dispoziție. Revoluția Facebook ne-a adus în contact cu tone de conținut gratuit pe care nu mai suntem capabili să-l digerăm și care nu ne cere să gândim. Am ajuns să ne dorim totul gata digerat, de preferat să fie prezentat ca liste numerotate (“33 ways to go down on your girlfriend” ar avea un succes nebun). Oamenii nu mai reacționează la comunicare normală, au nevoie de ȘOC și GROAZĂ (musai cu litere mari). Totul trebuie gata digerat, regurgitat de această monstruozitate enormă numită Facebook, cu tot ce nu corespunde tăiat (execuțiile înregistrate sunt ok, Doamne-feri să vezi o țâță de femeie). Avem profile bine definite din care Facebook știe ce ne place și are grijă să ne servească doar lucrurile respective din nou și din nou, până când nu mai suntem capabili să acceptăm faptul că există oameni care poate gândesc altfel decât noi. Și în cele din urmă ajungem să credem că suntem în posesia adevărului suprem și a modului corect de gândire, întărit de consumul repetat de conținut similar prin social-media. Adoptăm instantaneu orice idee de pe direcția noastră, oricât de cretină ar fi, pentru că nu mai verificăm nimic. Un rezumat în Wikipedia e suficient, nu mai avem niciun fel de gândire critică: dacă e pe feed-ul nostru de Facebook înseamnă că e corect. Nu mai căutăm nicăieri și nu suntem în stare să avem conversații fără net la-ndemână”.
Adrian Georgescu scrie despre șapte mituri din filme: „ Charles Chaplin a participat la un concurs de imitare a sa, pe care nu l-a câștigat. Improbabil. Această poveste a apărut pentru prima oară în 1918, când Mary Pickford susținea un turneu în Marea Britanie. Potrivit ziarelor englezești, actrița canadiană i-ar fi povestit lordului Desborough că prietenul ei Charles Chaplin participase la un concurs de imitatori ai săi în California, în care ocupase doar locul al douăzecilea (foto). Povestea reapare de atunci în presa mondială, în diferite versiuni – locul ocupat de Chaplin variază între 3 și 27 -, dar nu există o sursă credibilă a acestei întâmplări în presa californiană din anul 1918.
Jack Nicholson a crezut până la 37 de ani că mama lui era sora sa mai mare. Adevărat. Până în 1974, actorul a crezut că mama sa adevărată îi era soră mai mare și că bunica sa maternă îi era mamă. A descoperit adevărul de-abia când un reporter de la revista Time, ce realiza un articol despre viața actorului, i-a spus. June, mama lui Jack, l-a conceput pe acesta la 18 ani și nu i-a spus adevărul nici la moartea ei, în 1967. În prezent, Jack Nicholson nu știe cine este tatăl lui; el a ales să nu facă investigații în acest sens.”
