Italia
Antrenor: Cesare Prandelli
Jucători cheie: Gianluigi Buffon, Andrea Pirlo, Andrea Ranocchia, Marco Verratti, Stephan El Shaarawy, Giuseppe Rossi
Palmares: CM 1934 Italia, CM 1938 Franța, CM 1982 Spania, CM 2006 Germania (campioană mondială de 4 ori); CM 1994 SUA (finalistă); CM 1990 Italia (locul 3); Olimpiadă 1936 Berlin (campioană olimpică)
Foști jucători: Dino Zoff, Paolo Maldini, Silvio Piola
Italia, naționala de legendă a Europei
Italia este una dintre țările, în care fotbalul este mai mult decât un fenomen, dând lumii unul dintre cele mai puternice campionate, Serie A. Însă succesele naționalei azzuri-lor (albaștrii), a doua cea mai titrată din lume după Brazilia, datează chiar dinainte ca fotbalul intercluburi să devină atât de puternic, așa cum este el azi.
După ce a debutat în fotbalul internațional cu o victorie împotriva Franței, scor 6-2, în 1910, naționala Italiei se remarca la acest nivel două decenii mai târziu, când câștiga bronzul olimpic, în 1928, la Amsterdam. La prima ediție de Cupă Mondială, la care a participat și România, Italia nu și-a trimis reprezentanta.
Următoarele două Cupe Mondiale au fost un succes izbitor, Italia câștigând primele sale două titluri, totodată singurele din palmaresul să și primele din lume, câștigate consecutiv. Pauza cauzată de războiul mondial a făcut ca următoarea ediție de Cupă Mondială să fie ținută în 1950, când Italia ar fi putut deveni singura triplă campioană mondială din istorie. Dar istoria i-a rezervat Italiei o soartă dramatică.
În 1949 un avion care în ziua de azi ar fi valorat sute de milioane de euro, asta doar prin valoarea fotbaliștilor pe care îi transporta, s-a prăbușit din cauza condițiilor meteo nefavorabile cauzând una din cele mai mari catastrofe din istoria fotbalului. Era vorba despre aproape întreg lotul (18 jucători) campioanei Italiei, A.C. Torino, care împreună cu alți membri ai stafului și-au pierdut viața în groaznicul accident aviatic. În total 31 de persoane au decedat, iar pentru Torino, câștigătoare a ultimelor trei ediții de campionat și la doar câteva zile distanță de cel de-al patrulea titlu consecutiv, lovitura a fost una covârșitoare, până în 1976 clubul nemaireușind să să câștige din nou campionatul Italiei.
Tragedia a făcut ca în avion să fie nu mai puțin de zece jucători de bază ai naționalei Italiei, astfel că pierderea lor s-a resimțit în evoluția primei reprezentative la următoarele ediții ale Cupei Mondiale.
După ce nu a mai trecut de faza grupelor, iar la Mondialul din 1958 nici măcar nu s-a calificat, Italia a revenit în top la turneul din Mexic, din 1970, când a ajuns în finală, pe care a pierdut-o în fața Braziliei, cu scorul de 1-4. Au mai trecut trei ediții pentru ca Italia să-și îmbunătățească performanța și să ajungă din nou acolo unde se afla la un moment dat, pe primul loc.
Mondialul din Spania, din 1982, a fost al treilea succes al Italiei la o Cupă Mondială. “Azzurii” au avut o evoluție neconvingătoare în grupe, obținând remize în toate cele trei meciuri disputate, cu Polonia, Peru și Camerun. În ciuda acestui fapt, cu doar 3 goluri înscrise italienii mergeau mai departe, în urma Poloniei, în faza a doua a competiției, pe atunci organizată tot sub formă de grupe. Italia a căzut într-o grupă a morții cu Argentina și Brazilia, însă a reușit marea surpriză de a ieși învingătoare din ambele dueluri, ceea ce i-a asigurat calificarea în semifinalele turneului.
Penultimul act i-au adus în cale din nou Polonia, pe care însă o învingea, de această dată, cu 2-0, ambele goluri fiind înscrise Rossi. Era a doua și ultima dată când polonezii ajungeau în semifinalele competiției. Finala cu Germania de Vest, o rivală care era de asemenea dublă campioană mondială, se anunța un spectacol absolut. Totuși meciul a fost dominat de italieni, care i-au îngenunchiat pe nemți în repriza secundă. După 0-0 la pauză, a urmat golul lui Rossi în minutul 57, după care plasa nemților a fost zguduită de alte două reușite, Tardelli (‘69) și Altobelli (‘81). Nemții, spectatori ai propriului dezastru a reușit doar golul de onoare, în minutul 83, prin Breitner. Italia era pentru a treia oară campioană mondială și astfel egala recordul Braziliei.
După turneul din 1994, singura dată când Italia a mai fost finalistă, a urmat cel de-al patrulea titlu mondial, la turneul organizat în Germania, în 2006. Dincolo de o competiție la cel mai înalt nivel pentru reprezentativele Italiei și a Germaniei era un turneu al orgoliilor, ambele echipe fiind în cursa de urmărire a Braziliei, care deja stabilise un nou record, același până azi, 5 Cupe Mondiale câștigate.
Italia și Germania avea fiecare câte 3 titluri mondiale, iar Brazilia, campioana en-titre, era scoasă din cursă de Franța, în sferturi. De grupe italienii au trecut cu un egal (SUA) și două victorii, cu Ghana și Cehia. În optimi au întâlnit cea mai bună generație din istoria Australiei, pe care au învins-o cu greu, printr-un penalti executat cu succes de Totti, în minutul 95. După ce de sferturi au trecut la pas, învingând Ucraina cu 3-0, semifinala cântărea cât o finală, urmând să întâlnească țara gazdă.
Semifinala cu Germania era cel mai greu meci pe care italienii îl disputau la acest turneu mondial. Partida a fost echilibrată, iar o parte din meci teama de a nu primi gol au dus la un joc destul de închis al celor două. După 0-0 la pauză și o repriză secundă în care niciuna dintre echipe nu arăta că ar putea da lovitura de grație, era clar că meciul se îndrepta spre prelungiri, ambele echipe conservându-și energia pentru această parte a jocului. După câteva ratări la ambele porți cele două reprize suplimentare se apropiau de sfârșit, iar nemții se pregăteau deja psihic pentru cea mai grea parte a unui meci, loviturile de pedeapsă. Italienii aveau însă alte planuri, reușind în mod dramatic să câștige cu două goluri “blitzkrieg”, cum ar spune nemții, în ultimele 2 minute ale celei de-a doua reprize suplimentare. Grosso (fost jucător al Interului) înscria în minutul 119 pentru 1-0, după care nemții s-au prăbușit, iar legendarul Del Piero, la 31 de ani, a fost din nou decisiv și a închis tabela cu golul de 2-0.
Finala a fost câștigată de italieni tot după timpul regulamentar de joc, de această dată la loviturile de departajare. Partida a intrat cu scorul de 1-1 în ultimul act al jocului, ceea ce le reamintea “azzurilor” de coșmarul din SUA, când în în finala cu Brazilia, tot la loviturile de departajare avea loc celebra ratare a lui Roberto Baggio, care îi smulgea Italiei titlul. De această dată italienii au fost mult mai bine pregătiți psihic, reușind să nu rateze nicio lovitură, în timp ce pentru francezi a greșit chiar cel mai valoros atacant din lot, Trezeguet, astfel Italia devenind a patra oară campioană.
La turneul din Brazilia, cu Prandelli, pe banca tehnică italienii vor încerca să ajungă din nou în fazele superioare ale competiției, după ce la ediția din Africa de Sud 2010 nu au reușit să treacă de faza grupelor.
