Majoritatea marilor campioni au reuşit să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic, după un şir lung de rezultate notabile în competiţii de anvergură. Scrimerul Mihai Covaliu a mers însă în sens invers.

Apărut parcă de nici­unde în 2000, la JO de la Sydney, D'Artagnan de România, fără niciun rezultat notabil în palmares până atunci, a cucerit titlul cel mai preţios la sabie. Atunci avea numai 23 de ani şi au existat cârcotaşi care nu s-au sfiit să afirme că succesul a fost obţinut cu noroc. Rezultatele ulterioare, o salbă de medalii de aur, argint şi bronz obţinute la Campionatele Mondiale şi Europene, plus „cântecul de lebădă", bronzul olimpic în 2008, au demonstrat însă că în Australia se născuse o nouă stea a scrimei mondiale.

Fostul sportiv nu a putut renunţa la viaţa agitată a sportului de performanţă şi, după întrecerile olimpice din 2008, a continuat ca antrenor al lotului reprezentativ. Talentul său vizavi de ceea ce înseamnă scrimă s-a materializat rapid şi ca tehnician, echipa masculină de sabie a României coordonată de el obţinând anul trecut titlul mondial.

A fi un bun sportiv nu implică să fii un antrenor de valoare.  Cum de ai avut curajul ca de pe planşă să preiei direct frâiele lotului reprezentativ de sabie al României?

În primul rând sunt un tip extrem de perseverEnt şi ambiţios, iar când mă apuc de o treabă, mai devreme sau mai târziu o duc la capăt. Am vrut să fac ce ştiu cel mai bine şi am demonstrat că experienţa acumulată ca sportiv mi-a fost de un enorm ajutor ca antrenor. Cea care m-a încurajat în mod special şi m-a determinat să preiau funcţia de antrenor coordonator al lotului masculin de sabie al României, deşi nu aveam experienţă ca tehnician, a fost doamna Ana Pascu (n.r. - preşedintele Federaţiei Române de Scrimă). M-a convins spunându-mi că nu trebuie decât să-mi folosesc experienţa acumulată şi să fiu omul pe care îl cunoaşte ea.  Dacă am văzut că are atâta încredere în mine, am zis că merită să încerc şi sunt foarte bucuros că nu i-am înşelat aşteptările.

Cât de mult a contat că, după mai puţin de un an la cârma naţionalei, echipa antrenată de tine a reuşit să  cucerească titlul mondial?

Enorm. Am câştigat, pe lângă un trofeu preţios, încrederea şi respectul celor pe care îi antrenez. S-a văzut imediat în ochii lor că mă privesc altfel. Nu este vorba că înainte nu mă respectau, mai ales că majoritatea au fost coechipierii mei şi îmi ştiau valoarea, dar s-au convins că munca lor, care de cele mai multe ori este extrem de grea, nu  a fost în zadar.

Eşti mai exigent decât fostul antrenor?

Asta ar trebui să spună băieţii din echipă, dar cred că antrenamentele pe care le facem acum sunt mai grele. Motivul este simplu. Trebuie să ne ridicăm nivelul atât cantitativ, cât şi calitativ. Se munceşte într­adevăr foarte mult, dar nu ne obligă nimeni să ne antrenăm din greu în afară de dorinţa de a face performanţă şi a cuceri medalii. Cred însă că marele meu avantaj este că, venind direct de pe planşă, am ştiut foarte bine problemele de la lot. Am ştiut unde să umblu, unde să insist, dar şi unde să fiu indulgent. Ideea este că nu trebuie să munceşti tot timpul pe brânci, ci doar atunci când trebuie şi cât trebuie, respectând cu stricteţe programul dintre antrenamente.

Este scrima unul dintre sporturile cele mai ferite de accidentări?

Nu ştiu ce să zic. Cred că orice disciplină are o parte mai periculoasă şi alta mai puţin periculoasă. Scrima este un sport extrem de solicitant pentru că se desfăşoară în viteză, cu ruperi de ritm şi stres foarte mare. Dacă ştii însă să te antrenezi cu cap, poţi într-adevăr să scapi de accidentări. Eu, de pildă, în întreaga mea carieră nu am avut nici o durere, darămite operaţie sau ruptură de ceva. De asemenea, un rol important îl joacă echipamentul de protecţie extrem de performant, cu vestă din material antiglonţ, şi masca din ce în ce mai sigură.

Cu toate acestea, oamenii nu se înghesuie să vină la scrimă.

Este marea noastră problemă. Că oamenii nu mai fac sport în general, nu numai scrimă. Alături de Gabi Szabo sunt implicat în mişcarea „Sport pentru viaţă", prin care vrem să transmitem părinţilor ideea de a-şi trimite copiii la sport. Cât despre scrimă, un sport extrem de frumos şi nu foarte costisitor, cu beneficii pe termen lung, mai ales pentru că îţi imprimă ideea de a ieşi învingător chiar dacă nu obţii rezultate în competiţii de anvergură,  situaţia este într-adevăr dramatică. În toată ţara nu mai există decât 29 de seniori legitimaţi şi patru cluburi cu secţii de scrimă. De câţiva ani au început să apară cluburi particulare, dar  sunt încă prea puţine.