Actul de la 23 august 1944 mai suscită încă diverse controverse. Adevărul istoric este greu de aflat, după deceniile de minciuni comuniste. De aceea, pentru cunoașterea evenimentelor reale, e foarte prețioasă mărturia ofițerului britanic Ivor Porter, care a făcut parte dintr-o misiune specială, numită „Operațiunea Autonomous“, al cărei scop era scoaterea României din alianța cu Germania.
Membrii misiunii au fost parașutați în România, au fost arestați, dar au fost eliberați chiar de 23 august 1944, din ordinul Regelui Mihai I. Mărturia lui Ivor Porter a fost publicată la Editura Humanitas, într-o carte intitulată ”Operațiunea Autonomous în România pe vreme de război”, iar versiunea lui Ivor Porter confirmă rolul pe care Regele Mihai I l-a avut în aceste evenimente în urma cărora România a obținut retrocedarea Transilvaniei de Nord, ce fusese cedată Ungariei în anul 1944.
Pregătiri minuțioase
”În zori avusese loc o ședință la domiciliul lui Constantin Brătianu (n.r. – liderul PNL) din Calea Dorobanților nr. 16, în cursul căreia Maniu (n.r. – liderul PNȚ) și Brătianu – cred că și Titel Petrescu (n.r. – liderul PSD) – l-au însărcinat pe Gheorghe Brătianu (n.r. – istoric și lider politic) să-i adreseze Mareșalului (n.r. – Ion Antonescu, criminal de război, conducătorul de atunci al României) un ultim apel. Maniu dorea ca armistițiul să se realizeze ca «un fel de consens național». După opinia sa, un armistițiu încheiat cu colaborarea guvernului și în special a lui Antonescu, care deținea controlul necesar și autoritatea morală asupra armatei, putea fi realizat mai repede și mai ușor”, a scris militarul britanic. “În dimineața următoare – spunea el mai târziu – l-am rugat pe domnul Gheorghe Brătianu, care avea acces mai ușor la domnul Mareșal, să-l convingă să facă armistițiu, fiindcă noi toți, fără excepție, îi stăm de ajutor. Toată puterea noastră politică și socială i-o punem la dispoziție”, notează Ivon Porter.
“Gheorghe Brătianu a ajuns la Snagov pe la 10.30. Antonescu l-a trimis pe Ică (n.r. – vicepremierul și ministrul de Externe Mihai Antonescu) să stea de vorbă cu el; dar mai târziu a părăsit și el ședința Cabinetului pentru a li se alătura. Brătianu i-a comunicat ceea ce fusese autorizat să spună. Antonescu a ascultat în tăcere, fără să ia loc. Știa prea bine că opoziția dorea să-l oblige să-și recunoască vinovăția, semnând el însuși capitularea, iar Ică și prietenul său, Gheorghe Brătianu, începeau să-și piardă speranța. Brusc, Antonescu a acceptat; tot ceea ce pretindea era o «scrisoare de garanții» din partea lui Maniu și a lui Constantin Brătianu care să confirme cele comunicate lui de către Gheorghe Brătianu. Brătianu a promis să se reîntoarcă cu scrisoarea pe la orele 15.00 și i-a sugerat Mareșalului să solicite neîntârziat o audiență la Rege. Colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al Mareșalului, a telefonat la Palat și cererea de audiență pentru orele 16.00 a fost acceptată. Mihai Antonescu a obținut și el, separat, o audiență la orele 15.30.
Înainte de a reveni la ședința Cabinetului, Mareșalul i-a cerut lui Ică să întocmească un memoriu în care să prezinte poziția guvernului referitoare la condițiile de armistițiu, pentru a fi eventual trimis rușilor după audiența sa la Rege. Documentul alcătuit de Mihai Antonescu era o versiune puțin lărgită a memoriului pe care Nanu îl înmânase Ambasadei sovietice de la Stockholm, cu două luni înainte, și care fusese în mare parte acceptat de Moscova în termenii propuși prin doamna Kollontay (n.r. – Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, și Alexandra Kollontay, ambasadorul URSS).
Ceva mai târziu, în aceeași dimineață, după ce Mareșalul și Mihai Antonescu ceruseră să fie primiți la Palat, Regele a avut o întrevedere cu generalul Sănătescu, cu generalul Aldea, Stârcea și Niculescu-Buzești (n.r. – toți erau colaboratori ai MS Regelui Mihai I). Au hotărât ca acea confruntare cu Antonescu, care putea duce la arestarea acestuia, să aibă loc după-amiaza. Buzești și Stârcea au plecat în oraș să-i pună la curent pe Maniu și pe Pătrășcanu (n.r. – Lucrețiu Pătrășcanu, lider comunist). Buzești nu l-a găsit pe Maniu, dar i-a lăsat asistentului său un mesaj că atât Maniu, cât și Brătianu erau așteptați să se prezinte de urgență la Palat. Nici unul nu a apărut. Stârcea l-a văzut pe Pătrășcanu, care a promis să vină cu Titel Petrescu, dar numai după lăsarea întunericului. Destul de edificator, comenta atunci Mircea Ionnițiu, pentru încrederea liderilor politici în reușita loviturii de stat”, scrie Ivor Porter.
O situație tot mai gravă
În acel moment, România risca să fie ocupată integral de URSS. ”La ora 13.00, Mareșalul a primit înștiințarea din partea comandantului Armatei 4 române că frontul era pe cale de prăbușire. În acea zi, cinci corpuri de armată germane erau încercuite în luptele de la Huși, un orășel în apropierea graniței cu Basarabia. În timp ce unele trupe sovietice luau Tighina, situate la sud-est de Chișinău, altele se îndreptau cu toată viteza spre poarta Focșanilor. După încheierea ședinței cabinetului la ora 13.30, Mareșalul a luat masa și s-a întins puțin să se odihnească. La București, Cristescu (n.r. – Eugen Cristescu, șeful servciului secret al României) a convocat o ședință a funcționarilor săi superiori și a făcut aluzie la o prăbușire a guvernării antonesciene. Între timp, Gheorghe Brătianu nu i-a putut găsi nici pe Brătianu, care se dusese la moșia sa de la Florica, nici pe Maniu. Deprimat, a ajuns la Snagov aproape de orele 15.00. Scrisoarea, a spus el, era pe cale să sosească, dar se mai lucra la redactarea ei; Mareșalul putea, desigur, să se refere la ea la întrevederea cu Regele. Însă Mareșalul s-a înfuriat. Brătianu se întorsese doar cu vorbe, nimic altceva decât vorbe. Mihai Antonescu putea să se ducă singur la Palat și să-I prezinte scuze Regelui din partea Mareșalului.
La Palat se verificau detaliile. Colonelul Ionescu era pregătit să asigure paza clădirii cu cei cincizeci și doi de ostași pe care îi avea. Dacă Mareșalul va fi reținut, escorta va trebui să fie și ea arestată, iar automobilele scoase de la vedere de pe Calea Victoriei. Pentru a reduce riscurile unor contramăsuri imediate, trebuiau reținuți și colaboratorii cei mai apropiați ai Mareșalului. Cei mai importanți dintre ei erau generalul Pantazi, generalul Constantin (Picky) Vasiliu, generalul Gheorghe Tobescu și Eugen Cristescu. (…)
Mareșalul a sosit la foarte puțin timp după orele 16. Era încordat, complet istovit și s-a împiedicat la intrarea în încăpere. Intuia că fusese trădat de liderii partidelor, care nu-i înmânaseră scrisoarea de confirmare a ofertei lor. A fost chemat în această casă, în care nimeni nu-l agrea, poate doar cu excepția lui Sănătescu, și nici acesta nu era de acord cu el. Nu adusese Regelui decât vești proaste și, oricum, nu avea nevoie de sfaturile lui. Dorea să se reîntoarcă pe front, unde era respectat și unde mai putea face ceva. Sosise tocmai de la Snagov, în uniformă, într-un automobil care, pe vremea aceea, nu avea instalație de aer condiționat”, mai scrie Ivor Porter.
Un adevărat chin
„Colonelul Ionescu l-a escortat până în salon, unde l-a găsit pe generalul Sănătescu în haine civile, pe ministrul de externe în costumul de dimineață și pe Rege în același costum de sport cu care era îmbrăcat cu trei zile înainte, când a venit de la Sinaia.
Pentru Rege, care era mult mai tânăr decât oricare dintre cei patru bărbați prezenți în cameră, întrevederea ce urma să aibă loc era un adevărat chin: va reuși el să-i țină piept unui om care se obișnuise să fie autoritar și care îl intimida de ani de zile? De întrevederea de astăzi, care se deosebea de toate cele precedente, depindeau atât de multe. Pe de altă parte, avea o misiune foarte serioasă și se bucura de sprijinul partidelor politice și probabil și de cel al armatei. Riscurile erau considerabile; conștiința acestui lucru era de natură să-l stimuleze. (…)
Colonelul Ionescu, care stătea în picioare în spatele draperiei ce despărțea salonul de sufragerie, a spus mai târziu că Mareșalul făcuse o prezentare foarte detaliată a situației de pe front. A explicat măsurile pe care le luase pentru a opri ofensiva sovietică. Dacă va fi necesar, a spus el, va încheia un armistițiu când frontul se va retrage în zona fortificată Focșani-Galați, dar numai după ce va obține asentimentul lui Hitler. Avusese deja o întrevedere în acest sens cu Clodius. Nu putea, nici măcar în principiu, să accepte un armistițiu până nu căpăta răspunsul Führerului. Apoi a continuat pe linia memoriului lui Ică: va solicita garanții că țara nu va fi ocupată și că problemele de frontieră vor fi abordate mai târziu la o conferință de pace.
La remarca Regelui că «e prea târziu pentru a ne apuca să ne tocmim», Mareșalul a replicat că fără garanții va continua să lupte alături de Germania.
Discuția a devenit mai animată. Regele a insistat asupra faptului că situația militară, asupra căreia, după spusele sale, era informat, era prea serioasă ca să mai permită tergiversări. Frontul a fost spart și o parte din țară se află sub controlul sovietic. Armistițiul trebuie semnat fără întârziere. În acest moment al discuției, Ică și Sănătescu au intervenit și ei pentru a încerca să-l convingă pe Mareșal, dar acesta și-a pierdut cumpătul când a observat că toți, până și propriul său ministru de externe, s-au întors împotriva sa. Atunci când Regele l-a întrebat dacă va da mână liberă cuiva pregătit să-i contacteze pe Aliați, acesta a replicat: «Niciodată!». (…)
Invocând o scuză, Regele a parasit încăperea, a traversat coridorul și a intrat în cabinetul său, spunându-le celorlalți că a sosit momentul. Garda a fost alertată. Regele a băut un pahar cu apă și s-a întors în salon, unde i-a găsit pe Ică și pe Sănătescu parlamentând încă cu Mareșalul. După ce a ascultat o clipă, Regele a rostit unda dintre frazele pe care trebuie să le fi repetat în minte de mai multe ori înainte de întrevedere: ”În această situație, domnule Mareșal, trebuie să țin seama de dorința poporului meu, exprimată de cele patru partide democratice. Trebuie să iau măsuri pentru scoaterea imediată a țării din război și salvarea ei de la dezastru. În acest scop am hotărât că veți încheia chiar astăzi un armistițiu și, dacă refuzați, voi semna pe loc demisia dumneavoastră».
Atunci când Mareșalul a spus că nu primește ordine de la nimeni, Regele i-a replicat că, dacă acesta este răspunsul său, îl demite și cu aceasta încheie orice discuție. A părăsite camera și a indicat colonelului Ionescu să purceadă la arestare. Ionescu, la rândul său, i-a făcut semn gărzii și maiorul Dumitrescu a intrat în salon însoțit de oamenii săi. Antonescu a fost complet luat prin surprindere”, descrie Ivor Porter evenimentele care au schimbat cursul istoriei României.
