Un text de
Pentru scriitorul francez Stendhal, care a vizitat Rijeka în 1831, pe vremea când făcea parte din Imperiul Austriac, „căldura și poziția [orașului] erau magnifice”. Rijeka reprezenta însă și „ultimul colț de civilizație”.
Pentru Zdravko-Ćiro Kovačić, acest port croat este pur simplu orașul pe care-l iubește.
L-ai putea întâlni, dacă, dimineața devreme, ai vrea să te scalzi în soarele dimineții în grădina demodatului Hotel Continental. Mișcările lui țepene ascund anii numeroși pe care-i poartă spatele lui, ușor aplecat. Se plânge de dureri de picioare. Iar picioarele sunt cele mai importante când joci polo, sportul căruia el i-a dăruit atât de mult.
„Aș vrea ca fiecăruia sportul să-i dăruiască la fel de multe lucruri bune pe cât mi-a adus mie”, spune el cu blândețe.
Unul din cei doi supraviețuitori ai generației care a adus Iugoslaviei prima medalie olimpică de aur la polo pe apă în 1952, Kovačić a văzut cum sportul se schimbă în Balcani în funcție de climatul politic. Povestea jocului de polo în această regiune, unde este mult mai popular decât în alte părți ale lumii, este și povestea unei tulburări sociale mai ample.
Croat după naștere, Kovačić [foto 1] are un suflet cosmopolit. Concetățenii lui din Rijeka îl numesc „Dragul nostru segnore Ćiro”, într-o limbă care reflectă îndelungata influență italiană asupra orașului.
Este unul din cei mai longevivi medaliați olimpici din Balcani. Vorbele lui readuc la viață nenumărate persoane, locuri și evenimente … Mulți sunt parte din povestea vieții lui de peste 89 de ani.
„Mă întristez când mă gândesc la toți prietenii mei care nu mai sunt”, șoptește el în timp ce o lacrimă i se rostogolește pe obraz.
Jocul de polo pe apă era un reper pe scena sportivă balcanică în timpul comunismului și al războaielor naționaliste din anii 1990, și a rămas un reper și în prezent, într-o epocă în care relațiile dintre fostele națiuni ale Iugoslaviei se îmbunătățesc lent.
Anul acesta în octombrie, cluburi din Serbia, Croația și Muntenegru, ale căror echipe se clasaseră printre primele patru la Jocurile Olimpice de la Londra, au început să joace în cadrul unei competiții pentru prima oară după zeci de ani.
De la polo la Apollo
În ciuda schimbărilor de-a lungul timpului, relația din Kovačić și fostul său co-echipier Dragoslav Šiljak a fost întotdeauna foarte strânsă, neafectată nici măcar de distanță.
La mijlocul anilor 1960, Šiljak s-a mutat în Statele Unite unde a devenit un distins inginer specializat în electricitate, și-a construit o carieră academică și a lucrat la racheta Saturn V, utilizată în programul spațial Apollo – unicul om de știință dintr-o țară comunistă care a avut asemenea șansă.
Sârbul Šiljak [foto 2], în vârstă de 81 de ani, născut la Belgrad, trăiește acum în California, la Saratoga. Își amintește cu mare drag de generația excepțională de poloiști din care a făcut parte.
„Toți aveau personalități puternice. Am amintiri nemaiponite despre ei. Căpitanul echipei, Ćiro Kovačić, încă este căpitanul meu”, spune Šiljak.
S-au întâlnit pentru prima oară la începutul anilor 1950, iar antrenorul Božo Grkinić i-a selectat pe amândoi pentru Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952. Kovačić era un portar experimentat, căpitanul echipei. Šiljak, încă adolescent, era cel mai tânăr membru al echipei. Era și singurul jucător sârb într-o zonă dominată de croați.
„Jocul de polo avea o îndelungată tradiție în Croația. Am venit la pregătire hotărât să învăț cum să joc bine”, își amintește Šiljak într-un e-mail.
Erau o mulțime de oameni de la care putea învăța. Cu doi ani înainte, echipa iugoslavă câștigase medalia de bronz la campionatele europene de la Viena.
Frăție și unitate
Sportul era socotit un instrument important pentru integrarea socială în Iugoslavia după cel de Al Doilea Război Mondial, care s-a manifestase deosebit de violent în regiune, incluzând elemente ale unei revoluții comuniste, un brutal conflict sârbo-croat, precum și conflicte între oameni aparținând aceleiași etnii.
„În Iugoslavia, sportul de echipă demonstra că era posibil să dezvolți o societate multietnică și multiculturală armonioasă bazată pe ideile socialiste, că ideea de frăție și unitate era posibilă”, spune Ivan Djordjević, antropolog la Universitatea din Belgrad.
'Frăție și unitate între națiuni și minorități naționale' acesta era sloganul Partidului Comunist din Iugoslvaia, condus de Iosif Broz Tito.
„Frăție și unitate – există oare cuvinte mai frumoase?”, se întreabă Kovačić. „În esență, aceste cuvinte simbolizează filosofia sportului în general.”
Chiar și atunci mocneau anumite tensiuni etnice. Pe vremea aceea, fiind singurul sârb din echipa națională, spune Šiljak, existau unele „provocări naționaliste.”
„Le-am ignorat, pentru că reacția majorității era pozitivă. Cu timpul, relațiile s-au îmbunătățit, iar azi prețuiesc amintirile de neuitat din vremea aceea”, spune el.
Nouă croați, un sârb și un muntenegrean alcătuiau echipa iugoslavă de polo care a sosit la Helsinki, în iulie 1952, pentru a participa la cea de-a XV-a ediție a Jocurilor Olimpice.
Înregistrare fără sonor de la semifinala de polo pe apă dintre Iugoslavia și Ungaria, la Jocurile Olimpice din 1952:
„Pofteam la tot. În țara noastră nu aveam fructe tropicale, bomboane sau ciocolată… nimic”, își amintește Kovačić.
„Am băut kilograme de suc de portocale și de ananas … Femeia de la bucutărie ne-a atras atenția că nu era tocmai sănătos”, spune el.
Dar colegul lui Veljko Bakašun a găsit și răspunsul: „Nu vă faceți probleme, doamnă. Finlanda este departe, la nord. Iugoslavia este mult mai la sud. Acestea sunt fructe din sud, acasă noi bem sucurile astea în loc de apă.”
În bazin, echipa a avut șase victorii și două meciuri egale și a luat medalia de argint – prima medalie olimpică la polo cucerită vreodată de Iugoslavia. Alături de canotaj și fotbal, jocul de polo era unul din cele trei sporturi pentru care țara a primit medalii la Helsinki.
A fost ultima dată cândKovačić și Šiljak au jucat împreună la Olimpiadă. Patru ani mai târziu, la Melbourne, Kovačić a dus echipa națională spre o altă medalie de argint și s-a retras din sport în 1957. Šiljak, care a ratat Olimpiada de la Melborune din cauza unei accidentări, a jucat din nou la Roma în 1960. Apoi și-a dedicat cariera științei. [foto 3]
Succesul de la Helsinki a inițiat tradiția in Balcani
Iugoslavia socialistă și-a început îndelungata tradiție a succesului olimpic la polo pe apă obținând medalia de argint în 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki. La olimpiadele ulterioare, țara a câștigat în total trei medalii de aur și încă trei de argint și nu s-a clasat niciodată mai jos de locul 5.
După dezmembrarea fostei Iugoslavii, Croația a câștigat o medalie de aur și una de argint la polo pe apă pentru barbați, iar Serbia a primit două medalii de bronz. Când au concurat împreună, Serbia și Muntenegru au câștigat o medalie de argint și una de bronz.
Numai Ungaria, cu 15 medalii, a câștigat mai multe medalii la polo pe apă pentru barbați decât Iugoslavia și statele care s-au desprins din ea, câștigând în total 13 medalii.
‘Poporul meu, problema mea‘
Jucătorii acestei generații au păstrat relații strânse. La sugestia lui Kovačić, începând cu 1983 s-au întâlnit în fiecare vară, împreună cu familiile lor. Ultima lor întâlnire a avut loc la Klagenfurt, în Austria, în 1990. Au convenit să se întâlnească și la Belgrad, în anul următor, dar n-a fost să fie.
În timp ce Zidul Berlinului se prăbușea, popoarele Iugoslaviei începeau să-și construiască propriile ziduri.
Pe 13 mai 1990, conflictul dintre suporterii echipelor de fotbal Dinamo Zagreb și Steaua Roșie Belgrad, de pe stadionul Maksimir din Zagreb, marchează simbolic sfârșitul statului iugoslav, prefigurând războiul dintre sârbi și croați care avea să înceapă in anul următor și să dureze până în 1995.
Sportul care fusese folosit pentru a crea punți de comunicare, servea acum la săpat tranșee. Politicieni radicali i-au susținut pe huligani. Peluzele au devenit pepiniere ale naționalismului.
„Naționalismul era propagat și însușit cu usurință în spațiul politic prin intermediul unui lucru familiar tuturor”, spune Djordjević, de la Universitatea din Belgrad.
Remarca lui Churchill, potrivit căruia „Balcanii produc mai multă istorie decât pot consuma” a devenit o oribilă profeție. Bosnia și Kosovo au intrat și ele în conflict.
La șase ani de la încetarea războiului dintre Serbia și Croația, orașul croat Dubrovnik a găzduit ultimele patru jocuri ale Campionatului european de polo pe apă. Kovačić a fost invitat de onoare la semifinala dintre echipa locală Jug și Bečej, campionii Serbiei. La puțin timp după începerea meciului, suporterii locali au început să strige „Omorâți-i pe sârbi!” Imediat, Kovačić s-a ridicat și a plecat.
Pe vremea aceea, explică Kovačić, suporterii sârbi din Belgrad scandau „Omorâți-i pe Ustasha”, numele dat croaților în timpul regimului fascist care a condus țara în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Dar pentru Kovačić, asta nu era o scuză.
„Vezi, dacă cineva își pierde mințile, undeva departe, nu mă privește. Dar dacă propriul meu popor înnebunește, atunci am o problemă. De asta am plecat.”
O poveste de succes
Alături de fotbal si canotaj, poloul pe apă este cel mai vechi sport de echipă de la Jocurile Olimpice. Jucat pentru prima oară în Anglia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, jocul este popular aproape exclusiv în Europa mediteraneană, Serbia și Ungaria.
Chiar în țări balcanice care îl consideră un sport național, jocul de polo nu se laudă cu jucători numeroși și nici nu reușește să adune mulțimi la meciuri. Croația, care a câștigat medalia de aur la ultima Olimpiadă, are doar 37 de cluburi înregistrate. Are însă de 12 ori mai multe cluburi de pescuit, ceea ce înseamnă că există modalități de petrecere a timpului liber mult mai populare.
Serbia, campioană europeană, are 46 de cluburi de polo – o cifră mică în comparație cu cele 2096 de cluburi de fotbal.
Dar sportul e o tradție plină de succes în regiune și milioane de oameni se însuflețesc când sunt competiții internaționale.
Cele două cluburi de polo care au cucerit cele mai multe trofee europene, Mladost Zagreb și Partizan Belgrad, sunt din Croația, respectiv din Serbia.
De ce este jocul de polo atât de important în Balcani? Succesul aduce succes. Când Iugoslavia a început să câștige titluri și medalii, oamenii și-au dorit mai mult. Să fii printre cei mai buni din lume este important pentru mândria națională, indiferent de cât de cunoscut este sportul respectiv în general.
În Serbia, în ianuarie 2012, cam 2,74 milioane de oameni, peste o treime din populația țării, au urmărit la televizor finala Campionatului European de la Eindhoven, în care echipa națională a Serbiei a bătut Muntengeru.
În același an, în august, în piețele din Zagreb, Rijeka și Dubrovnik, zeci de mii de suporteri s-au adunat să aclame echipa națională croată care câștigase aurul olimpic la Londra.
Boxul, cel mai dur sport din lume?
În polo pe apă, două echipe încearcă să marcheze aruncând fiecare mingea în jumătatea de bazin a echipei adverse. Fiecare echipă este formată din șase jucători plus un portar. Cu excepția portarului, niciun jucător nu are voie să mânuiasca mingea cu ambele mâini. Meciul este împărțit în reprize de câte opt minute.
În cursul meciului, jucătorii calcă apa și au nevoie de mușchi și forță ca să joace în cea mai bună formă. Într-un clasament întocmit de website-ul sportiv Bleacher Report în 2011, poloul pe apă este cotat drept cel mai dur sport din lume, înaintea fotbalului australian și a boxului.
Poloul pe apă pentru bărbați a fost inclus la Jocurile Olimpice pentru prima dată în 1900, la Paris. De atunci a figurat în toate olimpiadele de vară, cu excepția Jocurilor Olimpice de la St. Louis, din 1904, unde turneul de polo s-a jucat numai între echipe americane.
Poloul pe apă feminin a fost inclus în programul olimpic abia în 2000, la Sydney.
Doi camarazi
Printre cei 13 poloiști pretuiți în Croația se numără și Damir Buric, un om calm, înalt de doi metri și în vârstă de 33 de ani, din Pola. Buric a semnat un contract cu Radnicki, club din Kragujevac, un oraș din Serbia. Asta l-a facut să devină primul jucător dintr-o echipă națională croată care juca pentru un club din Serbia după dezmembrarea Iugoslaviei. [foto 4]
Un croat în Serbia? Nu sună chiar la fel de romantic ca „un american la Paris” sau la fel de sofisticat ca „un englez la New York”. În pofida istoriei conflictelor dintre cele două țări, însă, nu era periculos.
„Ce înseamnă să fii străin într-o țară străină? Nu te simți bine? Aici nu mă simt ca un străin”, a declarat Buric la Kragujevac, vara trecută. “„În definitiv, vorbim aceeași limbă.”
Unii lingviști sârbi sau croați nu ar fi de acord cu această afirmație. Dar limbile sunt cel puțin atât de asemănătoare încât Buric nu a avut nevoie de translator ca să înțeleagă laudele venite din partea coechipierului Alaksandar Ciric, un fost jucător internațional și câștigător a trei medalii olimpice.
„Un om excepțional, un jucător excelent”, spune belgrădeanul de 36 de ani despre Buric.
Ciric, care, pentru un jucător de polo, este slab și arată destul de fragil, este un ‘turist sportiv’. A jucat în șapte echipe din cinci țări.
Văzându-i zâmbitori și ținându-se pe după umeri ca să pozeze pentru fotografii de la piscina din Kragujevac, nimeni n-ar fi ghicit că, în urmă cu 11 ani, jucaseră în echipe adverse într-un meci care s-a încheiat atât de violent încât a devenit unul dintre cele mai celebre din istoria acestui sport.
Croația a jucat cu Serbia și Muntenegru, o echipă dominată de jucători sârbi, în finala Campionatului European din 2003. Și, pentru mai multă greutate simbolică, evenimentul a avut loc în Slovenia, o altă republică ex-iugoslavă.
Fum pe apă
Campionatele au început neobservate la începutul lunii iunie. Cele două echipe naționale chiar au stat la același hotel în drumul lor spre finală.
„Atmosfera generală și relațiile dintre jucătorii celor două echipe erau normale”, își amintește Dejan Stevovic, redactor-șef adjunct la ziarul Sportski Žurnal din Belgrad, care a relatat despre turneu.
Dar se pregatea o furtună. Kranj, orașul-gazdă, are o semnficativă populație sârbă de aproximativ 2000 de locuitori. Capitala Croației, Zagreb, se afla la doar 170 km distanță, iar huliganii croați au văzut în asta un prilej pentru a crea probleme. Organizatorii sloveni au subestimat pericolul.
Pe 16 iunie, ziua finalei, de la Zagreb au sosit aproximativ 3000 de croați, în majoritate suporteri de fotbal.
„Pe huliganii ăia nu-i interesa partida de polo pe apă, habar n-aveau ce-i aia”, declara Dean Bauer, jurnalist la cotidianul Sportske Novosti din Zagreb, care se afla și el la Kranj.
„Singurul motiv pentru care veniseră era să facă prăpăd, să distrugă jumătate din oraș și să îi caute pe suporterii sârbi cu care să se bată.”
La piscina în aer liber au găsit aproximativ 100 de sârbi. În interior se aflau aproximativ 2000 de spectatori, iar alți circa 1000 erau adunați afară. Locul a devenit un butoi cu praf de pușcă.
Se scandau înjurii și lozinci naționaliste – un acompaniament obișnuit la evenimentele sportive din Balcani – iar vreo 250 de politiști luptau să țină tensiunile în frâu.
Cu toate astea, în piscină situația era calmă.
„N-au fost probleme, nicio bătaie și niciun pumn. Nimic altceva decât ceea se petrece de obicei la o finală”, își amintește Buric.
Ciric confirmă: „Atitudinea jucătorilor a fost în limitele fair-play-ului, nu s-au semnalat pumni sau provocări.”
Buric și echipa lui au început ultima repriză conducând cu 7-4. Dar Serbia și Muntenegru au avut o revenire spectaculoasă, au câștigat cu 9-8 și au luat titlul. Atunci, suporterii asa-zișilor „barracudas”, porecla echipei croate, au hotărat să își arate colții.
„S-a dezlănțuit iadul”, spunea Stevoci. „Au început să arunce cu pietre în oricine se afla în piscină”.
„Nu numai pietre, ci și scaune, sticle, fumigene… și, în tot fumul ăla, jucătorii ambelor echipe erau în pericol. Alături de jucători mai era și ministrul de externe al Serbiei și Muntenegrului, Goran Svilanovic, care i-a ațâțat și mai mult pe huligani, aruncându-se în piscina ca să sărbătorească Victoria.
O piatră l-a lovit în cap pe Nikola Kuljaca, portarul echipei Serbiei și Muntenegrului. Sângele s-a scurs în apă.
Ciric a fost și el victimă a violențelor: „În tot acel haos, încercând să scap din mulțime, am alunecat pe marginea piscinei, mi-am rupt un ligament încrucișat la genunchi și a trebuit să fiu operat”, își amintește el.
În cele din urmă, apelând la forță și la gaze lacrimogene, polița a reușit să îi pună la punct pe huligani. Epilog: 14 atacatori arestați, iar medaliile au fost acordate la hotel, într-un cadru privat.
Reacție „balcanică”
Reacția părții adverse nu s-a lăsat prea mult așteptată. „Izbucnirile de bucurie” ale suporterilor din Novi Sad și Belgrad au însemnat arderea steagurilor croate și atacarea ambasadei croate. Guvernul Croației a protestat ferm, iar ministrul său de externe și-a anulat vizita în Serbia și Muntenegru.
Politika din Belgrad, cel mai vechi ziar din Balcani, a publicat un lung articol despre incidente sub titlul: „Mai balcanic de atât nici că se poate.”
„Nu poți să nu întrebi dacă meciurile dintre aceste două țări vor deveni vreodată simple evenimente sportive. După cum stau lucrurile acum, nu avem prea multe motive să fim optimiști”, a conchis autorul anonim al articolului.
Tulburările au mirat și cotidianul italian Corriere della Sera: „Dacă asta s-ar fi întâmplat acum câțiva ani, am fi asistat la primul „război de polo pe apă”.
Faimos în acest sens a fost scurtul conflict armat dintre El Slvador și Honduras, cunoscut sub numele de „războiul fotbalului”, care a izbucnit în 1969, în urma tensiunilor crescânde după un meci dintre cele două țări. Serbia și Croația nu s-au întors însă la arme din cauza unei partide de polo pe apă. În scurt timp, zgomotul și furia au fost înlocuite de un ton mai calm. Atât partea sârbă, cât și cea croată și-au cerut scuze ulterior.
Cele două echipe naționale s-au reîntâlnit un an mai târziu la Jocurile Olimpice de la Atena, disputând un meci într-o atmosferă prietenească, fără niciun incident.
Ape mai liniștite
Zece ani mai târziu, Mladost Zagreb și Radnicki Kragujevac au organizat o serie de meciuri de pregătire pentru etapa finală a campionatelor lor naționale.
În luna octombrie a acestui an, trei cluburi sârbești s-au întâlnit cu șapte echipe croate, trei muntenegrene și cu o echipă slovenă cu ocazia reluării Ligii Adriaticii. Pentru prima oară după 23 de ani, echipe din Serbia și din Croația joacă în cadul unui campionat de polo comun.
În prezent, meciurile dintre naționalele Croației și Serbiei sunt frecvente și, după cum afirmă Burić, sunt lipsite de „orice altă conotație”. Burić spune că are chiar o slăbiciune pentru anumite echipe sârbești.
„Mulți dintre membrii naționalei sârbe îmi sunt prieteni, așa că este normal să îmi placă mai mult echipa lor în comparație cu alte echipe rivale”, spune el.
Transferurile dintre cluburile sârbe și croate au intrat și ele în cotidian. După două campionate cu Radnicki Kragujevac din Serbia, Buric s-a întors din nou acasă ca să joace în Croația pentru Primorje Rijeka. Radnicki a semnat un contract cu alt jucător croat, Josip Vrlic.
Pe vremuri exista o frăție și o unitate, dar acum toate astea s-au dus. După ani de tulburări, relațiile dintre țările fostei Iugoslavii încep să se normalizeze, deși se mai semnalează și răbufniri, cum a fost cea din octombrie, de la meciul internațional de fotbal dintre Serbia și Albania.
Dar măcar în polo, colaborarea între oameni a trecut de la ideologie la practică.
„Sport, artă, cultură – acestea sunt lucrurile care întotdeauna ne unesc, iar asta nu se va schimba”, spune Ciric.
*
Acest articol a fost realizat în cadrul programului Bursa pentru Excelență în Jurnalism, cu sprijinul Fundației Erste și a Fundației pentru o Societate Deschisă, în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network.
