Masacrul de miercuri din redacția publicației satirice pariziene Charlie Hebdo a repus în discuție inepuizabila temă a libertății de expresie (în presă). Care sunt limitele ei? Fiecare guvern sau parlament are un alt răspuns, restricționează altfel acest drept politic. În bună tradiție democratică, însă, societățile civice ar trebui să fie măcar cu un pas înaintea celor care îi conduc, nici executivul, nici legislativul unei țări nedându-se de ceasul morții pentru a lărgi drepturi și libertăți cetățenești, că nu degeaba le reglementează.
Cealaltă temă a dezbaterii au constituit-o autorii atentatelor. Generalizările abundă, o parte a „combatanților” mergând până la a ne sugera că mai toți musulmanii dorm cu kalașnikovul sub pernă. Bineînțeles, se exagerează. Cultura musulmană e departe de a putea fi redusă la spasmele ideologice ale unei cete de descreierați. Gândiți-vă doar la lucrurile care ne-ar lipsi fără această cultură: cafeaua, șahul, algebra, parașuta, trigonometria, șamponul, chirurgia, vaccinurile, sistemul așezat al celor trei mese zilnice, inclusiv supa, și altele.
Istoricul turc Hasan Bülent Paksoy scrie că punctul critic în (ne)înțelegerea umorului unei culturi îl constituie (ne)cunoașterea societății care îl produce. Ecuația este relativ simplă: cunoașterea duce la înțelegere, înțelegerea la empatie. Condiția minimă pentru reducerea distanțelor sociale între culturi ar fi așadar cunoașterea măcar a punctelor de referință esențiale (istoria, evenimentele curente, tradiția, obiceiurile). Printre ele și umorul.
Musulmanii au produs de-a lungul istoriei lor și umor. Nu puțin. Un exemplu elocvent și de ajutor pentru europenii care vor să înțeleagă mai nuanțat lumea lor este Molla Nasreddin, o revistă satirică apărută în prima jumătate a secolului XX la Tbilisi (1906-1917), Tabriz (1921) și Baku (1922-1931). Molla Nasreddin a fost o publicație inspirată de cunoscutul personaj medieval Nastratin Hogea, ale cărui năzdrăvănii au fost evocate și de marele Anton Pann.
Un grup de artiști care-și spun Slavs and Tatars, „o facțiune de polemici și intimități devotată unei arii situate la est de fostul Zid al Berlinului și la vest de Marele Zid Chinezesc”, cum se autodefinesc, a făcut o selecție consistentă a caricaturilor de odinioară din Molla Nasreddin, publicându-le, în 2011, în volumul Molla Nasreddin: The magazine that would’ve, could’ve, should’ve.
Molla Nasreddin a fost o publicație revoluționară. Din mai multe puncte de vedere. Fondat de un celebru scriitor azer, Jalil Mammadguluzadeh, într-o epocă și o zonă în care libertatea de expresie nu era foarte încurajată, revista au avut un umor tăios, satirizând și ridiculizând metehnele epocii: politica colonială a Statelor Unite și a Europei față de alte țări, ipocrizia clerului și a fanaticilor religioși, corupția endemică a elitei locale, inegalitățile sociale, educația (sau lipsa ei), asimilarea culturală, opresiunea față de femei (Azerbaidjanul a fost surprinzător de progresiv la acea vreme acordând femeilor drept de vot în 1919, bunăoară, cu un an înainte ca acest lucru să se întâmple și în Statele Unite).
În articolele și ilustrațiile lor realizate în stil Honoré Daumier sau Toulouse Lautrec, autorii Molla Nasreddin își invitau însă cititorii, tacit, să se modernizeze, să accepte practicile și normele sociale ale lumii occidentale.
Molla Nasreddin a fost de la bun început un succes, reușind să vândă în prima zi de apariție, jumătate din tirajul de 1000 de exemplare. În câteva luni a ajuns la un tiraj record, de cca. 5000 de exemplare, devenind cel mai influent și, probabil, prima publicație de acest gen citită în toată lumea musulmană, din India până în Maroc. Pentru a face o comparație, cele mai citite ziare din Azerbaidjan aveau acum trei ani un tiraj mediu de aproximativ 25.000 de exemplare, la o populație de nouă milioane de locuitori. Pe vremea când apărea Molla Nasreddin, Azerbaidjanul avea însă o populație de circa 2,5 milioane, cu un segment foarte mic al celor care știau să citească.
Molla Nasreddin a reușit în lumea pre-capitalistă ceea ce titanii media ai incertei și post-capitalistei lumi de azi pot doar visa: să fie citiți și de elite, și de mase. Cum la vremea respectivă majoritatea grupului țintă era analfabetă, cele opt pagini ale revistei au reușit să impună produsul în primul rând prin ilustrații. Textele erau drămuite și ele cu tâlc: scrise preponderent în azeră și nu în rusă, limba colonizatorilor, pentru a putea fi distribuite și în zonele provinciale, a orașelor mai mici, nu doar în centrele urbane (Tbilisi, Baku).
Molla Nasreddin rămâne un subiect relevant și azi, la fel ca și condițiile și contextul în care apărea publicația, pentru că dezbaterile despre libertatea presei și libertatea de expresie vor pasiona mereu lumea. Tragediile din Franța zilelor trecute sunt doar un catalizator. Alături de Versetele Satanice ale lui Salman Rushdie ori caricaturile daneze cu Profetul, ele ne arată cât de evidente sunt pericolele pentru cei care țin la libertatea de expresie.
Molla Nasreddin nu a fost o publicație underground sau un ‘samizdat’, ci o revistă oficială, publicată cu acordul autorităților rusești. Să publici materiale atât de evident anti-clericale într-o țară musulmană, la început de secol XX, nu era deloc lipsit de riscuri pentru echipa editorială. Aceasta era adeseori molestată, atacată, iar Mammadguluzadeh, argintul viu al proiectului, a fost nevoit nu o dată să se ascundă de protestatarii iritați de conținutul revistei. De asemenea, articolele prea dure sau denunțătoare au constituit adeseori probe pentru cercetări ale poliției, dar și pentru interzicerea revistei (în 1912, 1914 și 1917).
Diversitatea și agilitatea echipei editoriale s-a reflectat și în paginile săptămânalului. Pe lângă ilustrația simplă, care făcea coperta întâi, conținutul era unul variat: de la dialoguri deșuchiate, la bancuri, foiletoane despre subiecte delicate, versuri și telegrame amuzante, anunțuri oficiale sau satirice, plus o rubrică „Dicționar”, în care termeni pretențioși din Coran erau re-definiți într-o manieră mai relaxată, colocvială.
Ca toată presa bună, și Molla Nasreddin are un sfârșit. În 1920, la indicațiile lui Lenin, sovieticii au invadat Baku și scurta independență, de doar 23 de luni, a Azerbaidjanului a luat sfârșit. Calitatea direcției editoriale și artisitce a Molla Nasreddin a avut, implicit, de suferit, echipa editorială fiind forțată să urmeze linia trasată de bolșevici. Moscova a cerut chiar schimbarea numelui revistei în Allahsiz (Ateul).
Molla Nasreddin a mai părut până în 1931, an în care s-au mai publicat trei numere, după care și-a închis redacția. O redacție care ar fi putut schimba lumea.
