17.3 C
București
miercuri, 17 aprilie 2024
AcasăSportAtletismCum vedeau jurnaliștii germani România de acum exact 50 de ani. Reportaj...

Cum vedeau jurnaliștii germani România de acum exact 50 de ani. Reportaj Der Spiegel.

Exact acum o jumătate de secol, pe 19 august 1964, prestigiosul săptămânal german Der Spiegel publica un amplu footreportaj despre țările din Blocul de Est, satelite ale Uniunii Sovietice. Jurnaliștii germani s-au perindat prin regiune și au abordat mai multe teme: mersul economiei, nivelul de trai, stilul de viață al tinerilor, moda, muzica și artele vremii și, în general, dezghețul politic prin care treceau țările comuniste acum 50 de ani.

Context

1964 a fost anul nebuniei Beatles, dar și al primei întâlniri, după mai multe secole, între capul Bisericii Romano-Catolice și cel al Bisericii Ortodoxe. A fost anul condamnării la închisoare pe viață a lui Nelson Mandela, dar și al Jocurilor Olimpice de la Insbruck (iarna) și de la Tokyo (vara). E anul în care juriul Nobel i-a premiat pe Martin Luther King și Jean Paul Sartre și cel în care s-au născut, printre alții, Miodrag Belodedici, Monica Bellucci și Lenny Kravitz.

În privința României, 1964 a adus amnistierea deținuților politici. Tot atunci au fost înființate studioul Animafilm și Teatrul „Ion Creangă” din București și au început lucrările la Hidrocentrala „Porțile de Fier”. În 1964, Eugen Ionescu devenea membru al Academiei Franceze, iar piesa sa „Rinocerii” avea premiera la Teatrul de Comedie din București, probabil cea mai reușită punere în scenă a piesei realizată vreodată.

În fine, 1964 a fost anul unei oarecare destinderi, an de dezgheț politic în primul rând. La finele lui însă, Nikita Hrușciov, președintele Uniunii Sovietice, era înlăturat de la putere și înlocuit de un comunist mai vigilent: Brejniev.

Jurnaliștii germani au prins însă perioada de dinaintea acestei schimbări, tonul articolului din Der Spiegel fiind unul mai optimist. Redăm, mai jos, fragmente din text, în traducerea Mihaelei Dorofteiu.

*

Cu unghii sidefii, buze ciclamén și picioare nesfârșit de lungi, adolescenta în costum de baie animal print şi frizură Farah Diba ține piept valurilor de la ștrand. Se așează agale într-un șezlong, cu radioul portabil lângă ea, și-și reîmprospătează cu o mână sigură conturul ochilor cu un eye-liner. Habar nu are că în seara aceea de vară, pe 21 iunie 1964, poliţia Republicii Populare Ungare avea să dirijeze pentru prima dată traficul între Balaton și Budapesta cu elicopterele. În Varșovia, pe 28 iunie, Robert Kennedy este întâmpinat de 3000 de fani care-i cântă în cor „La mulţi ani!”, înainte ca acesta să ţină o scurtă prelegere. Într-o cramă din Praga, pe 17 iunie, un beatnik răguşit recită versuri din Allen Ginsberg: „Cum s-a sinucis Majakowski pentru a evita Rusia.” Statele Unite promit unei țări străine două centrale atomice a câte 500.000 de kilowaţi, iar câteva săptămâni mai târziu, pe 28 iunie, şeful de stat Charles de Gaulle îl întâmpină pe conducătorul repesctivei naţiuni la Palatul Elysee. Francezul invocă „legătura etnică” între cele două popoare: „Noi, ca fraţi latini.” Invitatul său zâmbeşte. Este nimeni altul decât Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al Republicii Populare Române.

Ceea ce preşedintele asasinat al Americii, John F. Kennedy, preconizase pe când era la putere, devine realitate: „În acest deceniu, vom fi martori la destrămarea Blocului de Est”. Cu o lună mai devreme, Nikita Hruşciov anunţă decizia Kremlinului de a recunoaşte egalitatea tuturor partidelor comuniste şi de a renunţa la dogma supremaţiei Uniunii Sovietice. De Gaulle declamă: „Blocul Comunist nu mai există. Există doar niște ţări comuniste.”

În toate statele-satelit, naţional-comunismul începe să se afirme. Politic, acest lucru se realizează prin preluarea puterii de către foştii partizani care-şi slujiseră ţara în timpul celui de Al Doilea Război Mondial: Gomulka în Polonia, Kádár în Ungaria, Jivkov în Bulgaria, Gheorghiu-Dej în România şi Lenart în Cehoslovacia.

Din punct de vedere militar, Pactul de la Varşovia este opusul comunist al Pactului Nord-Atlantic. Din punct de vedere economic, încercarea de a crea Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (echivalentul est-european al Comunității Economice Europene) a eşuat: statele est-europene refuză să îndeplinească clauzele impuse de Moscova cât timp acestea periclitează propria lor economie.

Din punct de vedere cultural, arta „realismului socialist” este depăşită şi înlocuită de suprarealişti, de teatrul absurd, de arhitectura anti-monumentală şi de muzică atonală. Scena e dominată de Dürrenmatt şi Tennessee Williams. Comuniştii est-europeni au fost nevoiţi să cadă la pace și cu biserica. Doar în Cehoslovacia mai e interzisă tragerea clopotelor, în Ungaria însă, dangătul lor e difuzat zilnic, la ora 12, la radio.

Sunetele care acompaniază schimbările istorice din această vară nu sunt cântece revoluţionare sau marșuri, ci jazz. Tineretul naţiunilor comuniste freamătă în ritmuri de twist, madison şi hully-gully. Seară de seară, chitări electrice semiacustice şi grupuri de jazz intepretează Somewhere over the rainbow la Palatul Culturii din Varşovia. În miez de noapte, cântăreaţa din Palatul de Dans din Budapesta cântă On the sunny side of the street. O oră mai târziu, e Madison Time la hotelul Lido din Bucureşti (cu bazinul lui de valuri artificiale). La ora două noaptea, vibrafonistul barulului din hotelul Jalta, din Praga, dă tonul la Never on Sunday.

În cluburile de Jazz din Budapesta se cântă în fiecare noapte până în zori, iar pe ştrandurile din Bucureşti răsună din radiourile cu tranzistor vocile Caterinei Valente şi a lui Vico Torriani. Numai în Praga sunt peste 50 de trupe beat, cu patru băieți având chitări și tunsori-ciupercă. În barul Lucerna, tinerii praghezi dansează twist cu atâta intensitate încât după miezul nopţii miroase ca într-o sală de sport. Cel mai nou şlagăr internaţional, Let’s twist again, este prohibit doar în Bulgaria, țară estică ceva mai puţin dezvoltată, în care Jivkov, șeful partidului, le permite tovarăşilor doar ritmuri de Cha-Cha-Cha şi Boogie-Woogie.

Abia scăpate de controlul Germaniei, popoarele est-europene sunt subjugate de eliberatorii sovietici. Ţările lor au fost transformate în avanposturi ale Uniunii Sovietice, muncitorii lor trudesc, asemeni unor supuşi tributari, în slujba îndepărtatului Kremlin, bulevardele lor poartă nume ruseşti, soldaţii lor sunt comandaţi de generali ruşi, copiii lor trebuie să înveţe limba rusă și artiştii lor, să gândească ruseşte. Și ori de câte ori plouă la Moscova, guvernele lor deschid umbrela.

Dar oricât de puternică ar influenţa Rusiei, moartea tiranului Stalin, care controlase cu mână de fier țările Blocului de Est, a produs o schimbare: în sânul acestor popoare şi al liderilor Europei de Est reînvie sentimentul naţional, conştiinţa istorică europeană şi amintirea apartenenţei la un cerc cultural din care Uniunea Sovietică era exclusă.

Lupta pentru independenţă a statelor est-europene se manifestă atât prin mândria naţională cât şi prin tradiţia europeană. Iugoslavia se eliberează de jugul sovietic în 1948, sădind ideea național-comunismului cu ajutorul eroului partizan Tito. Polonia îi urmează exemplul și, în 1956, se alătură lui Wladyslaw Gomulka în cea de-a doua revoluţie naţional-comunistă reuşită. În Ungaria, revolta populară din 1956 este înăbuşită de tancurile ruseşti. Se ajunge, însă, la un compromis care permite preluarea puteri de naţional-comuniştii conduși de János Kádár. În fine, Cehoslovacia îşi înlocuieşte prim ministrul cu un fost partizan: Jozef Lenart.

Nu cu aceeaşi vervă, dar cu o rigoare pe măsură, România se eliberează şi ea de sub tutela sovietică. Cu doi ani înainte, guvernul român ridicase deja la Washington problema neutralităţii României în cazul unui război sovieto-american. Simultan, conducerea României începe să transforme țara, cu sprijinul occidentalilor, într-un stat modern, industrializat, în pofida interdicţiilor venite din partea CAER. Guvernul cheamă 800 de ingineri din Occident şi cheltuie 1.6 miliarde de mărci într-un singur an. În plus, toate diviziile sovietice se retrag.

În Armata Română are loc o epurare antisovietică, măsură care nu țin cont nici măcar de patul cojugal: fiecare ofiţer care se căsătorise cu o rusoaică după 1945, avea de ales între a divorţa sau a pleca din funcţie. De asemenea, în jur de 10.000 de deţinuţi politici sunt eliberaţi din închisori în decurs de câteva luni.

În loc să sărbătorească eroi şi lideri spirituali ruşi, funcţionarii culturali români îl preferă pe avangardistul parizian al teatrului absurd, Eugen Ionesco, iar în locul lui Stahanov îl glorifică pe sculptorul modernist Constantin Brâncuşi (decedat la Paris, în 1957), ca pe un mare fiu al poporului.

Prin acordul de a primi două centrale nucleare americane şi vizita premerului Maurer la palatul Elysee, România atinge două noi frontiere de care nici măcar Polonia şi Ungaria nu se apropie. Se relevă astfel o trăsătură esențială a procesului de emancipare a naţional-comuniştilor: restabilirea relaţiilor cu aliaţii din vremea pre-comunistă. România, care a pierdut Bucovina de Nord după Al Doilea Război Mondial în favoarea Rusiei şi pe care aceasta din urmă încearcă să o ţină în permanenţă sub control, făcuse odinioară parte din Mica Antantă. Nu e de mirare, așadar, că cere sprijin în primul rând Parisului. E un lucru de la sine înţeles din moment ce mama lui Maurer e franţuzoaică, reprezentantul preşedintelui, Gaston-Martin, e la rândul lui căsătorit cu o franţuzoaică, iar ministrul de externe, Corneliu Mănescu, a studiat la Sorbonna.

În Bucureștiul anului 1964 putem vedea din nou tineri îmbrăcaţi în cămăşi Perry, jucând tenis cu rachete Dunlop pe terenurile din capitala României. La Baia Palatinus, pe insula Margareta din Budapesta, zburdă sute de fete în costum de baie şi cu unghii lăcuite, în timp ce la radio răsună acorduri de twist. Proprietarii magazinelor din Sofia îşi fac din nou costume la comandă și în hotelul Jalta din Praga, chelnerii sunt din nou îmbrăcaţi în frac si smoching. Pe bulevardul Bălcescu din Bucureşti atârnă un afiș uriaș cu Sofia Loren atrăgându-i pe români la cinematograf, cu pieptul ei generos, pentru a vedea Madame Sans-Gêne. Iar în clubul de noapte „Alhambra” din Praga se aude corul celor șase fete îmbrăcate în costume de cabaret pariziene și cântând My Fair Lady şi I could have danced all night.

Blocul de Est descoperă sexul. În mare majoritate, coperţile publicaţiilor ilustrate comuniste prezintă, asemeni celor din Germania de Vest, farmece feminine. Spectacolele de strip tease din Budapesta ar fi putea fi preluate oricând, fără nevoia vreunei modificări, în programul de la Crazy Horse. În mai toate hotelurile din metropolele est-europene destinate clientelei străine dai și peste playgirls socialiste. Iar în momentul în care fotografii de la Playboy s-au avântat dincolo de Cortina de Fier, pentru o serie de fotografii pin-up de primăvară, au avut parte de modele foarte dezinhibate în Budapesta şi Varşovia (în contrast cu cele din Rusia). Cu mare greu au reuşit să le convingă pe domnişoare că până şi în SUA există cenzură.

Filmele americane, italiene şi franţuzeşti au marginalizat aproape complet producţia pe celuloid venită de la Moscova. În Varşovia şi Budapesta, ziarele occidentale sunt la dispoziţia oricui în biblioteci publice. Teatrele din Blocul de Est joacă aproape toate piesele moderne din Occident: de la „Entertainer” (Osborne), până la „Rinocerii” (Ionesco). În Praga, se joacă piese de Franz Kafka (cu numai un an în urmă, acesta fusese declarat autor indezirabil), alături de piesa lui Edward Albee „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, cu titlul, însă, adaptat: „Cui i-e frică de Kafka?”. Iar în univesităţile din Budapesta, candidaților nu li se mai cere să demonstreze că vin din familii de proletari pentru a putea intra la facultate.

Moda a ajuns la sandale aurii şi ciorapi de nailon fără cusătură. În dalele din faţa restaurantului U Kalicha din Praga, des frecventat de Jaroslav Hašek, autorul Peripeţiilor bravului soldat Švejk, se blochează des tocurile doamnelor grăbite ale acestui an. Iar la chioşcul de ziare din preajmă se vând cărţi poştale cu Liselotte Pulver şi The Beatles.

Arhitectura monumentală, preluată după modelul Universităţii de la Moscova, e demodată. În special în România, unde anul trecut au fost construite 100.000 de case şi 42.000 de locuinţe și unde apar blocuri moderne proiectate de constructori școliți în Europa de Vest şi America de Sud. Cam așa se exprimă aroganţa dezaprobatoare a românilor faţă de arhitectura sovietică.

În niciun alt oraş din Europa de Est nu se mănâncă atâta îngheţată ca la Praga, nu se perindă atâţia angajaţi în cafenele şi baruri ca în Bucureşti și nu se face atâta contrabanda ca în Sofia. Cum niciun oraş est-european nu are atâtea librării ca Varşovia și atâtea maşini ca Budapesta (în Ungaria fiind înmatriculate în jur de 80.000 de maşini personale).

Salariile sunt însă mici în comparaţie cu preţurile bunurilor din Blocul de Est. La un salariu cuprins între 1000 și 16.000 de forinţi, preţul unui radio portabil era de 2000 de forinţi. În România, un Fiat 600 costa echivalentul a trei salarii anuale ale unui muncitor. Nivelul de trai creşte însă de la an la an.

În timp ce viaţa din Budapesta şi Bucureşti este mult mai comodă şi mai fericită, iar femeile sunt mai elegante şi mai frumos machiate, în Cehia şi Polonia se dezlănţuie arta. În Praga se desfăşoară mai multe seri de jazz decât în Berlinul de Vest și sunt vernisate mai multe expoziţii de artă abstractă decât la Hamburg. Polonezii produc filme mai sofisticate decât industria de film din Germania, iar festivalurile de muzică anuale ale cehoslovacilor şi polonezilor – „Primăvara de la Praga” şi „Toamna de la Varşovia” – sunt internaţionale.

Tineretul tuturor statelor răsăritene este cuprins de o nelinişte care indică destrămarea din interior, necontrolată, a Blocului Estic. Adolescenţii şi tinerii democraţiilor populare încearcă să se descătuşeze de ordinea comunistă impusă prin ritmuri de swing si hully-gully. Asemeni tineretului apolitic din cel de Al Treilea Reich, care dansa swing, purta păr lung şi umbrelă doar din spirit nonconformist şi care ajunsese într-un final să fie persecutat politic pentru această atitudine, fanatismul pentru jazz al tineretului din Europa de Est dobândeşte brusc o tentă politică. Jachetele negre din imitaţie de piele ale tinerilor din Varşovia, frizurile beatle de la Praga şi orgiile de twist din localurile budapestane „Pipacs” şi „Anna” au devenit adevărate manifeste împotriva monotoniei instituţiilor comuniste pentru tineret.

„Ce gust are Coca-Cola? Aţi văzut-o vreodată pe Brigitte Bardot? Pe Elvis Presley? Pe Trini Lopez? Pe The Beatles?” Aceastea sunt întrebările cu care l-au bombardau tinerii flăcăi români pe Yorick Blumenfeld, corespondentul Newsweek, în timpul vizitei acestuia la Bucureşti.

Turiştii occidentali sunt bine primiţi, atât de populaţie cât şi de guvernele statelor est-europene. Aduc bani şi conturează vise pentru o viaţă mai bună. În vitrinele de pe marile străzi comerciale ale capitalelor est-europene pot fi deja văzute plăcuţe de referinţă pentru turişti: „On parle français”, „English spoken” şi „Man spricht Deutsch”.

Pe malul Mării Negre, în România şi Bulgaria, se construiesc tot mai multe hoteluri pentru turiştii străini. Acum șase ani, modernele oaze de vacanţă din Bulgaria erau încă jungle impenetrabile. Pentru a eradica şerpii care populau zonele acelea, s-au folosit mai întâi mii de porci spinoşi, inamici de moarte ai viperelor. În cele din urmă, însă, s-a intrat cu buldozerele.

Toate statele est-europene îşi modifică în ultimele luni până şi cursul valutar pentru a atrage cât mai mulţi turişti străini. Iar valuta forte pe care o încasează nu mai e predată, ca până acum, CAER-ului.

Sediul CAER din Moscova a fost timp de 15 ani instrumentul de control al Kremlinului asupra economiilor centralizate ale statelor satelit. CAER-ul fusese înfiinţat în 1949, ca un soi de Plan Marshall, doar că în timp ce americanii finanţaseră până în 1952 reconstruirea Europei cu o sumă echivalentă cu 27 miliarde de Euro, Moscova a extras de la statele satelit un multiplu al acestei sume sub formă de daune de război menite să ajute la reconstrucția Uniunii Sovietice.

Din 1956, CAER a dezvoltat planuri pentru o împărţire socialistă a sarcinilor în Blocul de Est. Scopul era de a crea un sistem de dependenţe între statele satelit şi, implicit, între ele şi Moscova. Astfel, aprovizionarea Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei şi a zonei sovietice cu ulei mineral depinde de conducta de petrol „Prietenia”, de 4110 km, care este alimentată taman în Kuibyşev, în Rusia.

Pentru aceste resurse, statele satelit trebuie să plătească sume mari. În 1959, Rusia a exportat petrol în Italia la 51 de ruble/tonă, pe când statele din Blocul de Est au plătit pentru aceeaşi cantitate, 95 de ruble.

Statele satelit erau obligate la rândul lor să livreze Uniunii Sovietice resurse la preţuri cât mai amicale. În 1953, când tona de cărbune costa pe piața mondială între 12 şi 25 de dolari, Polonia primea pentru aceeaşi cantitate doar 1.25 dolari de la Kremlin. La fel, pentru o tonă de minereu de uraniu, România primea de la Moscova doar o marcă, chiar dacă preţul pe piaţa mondială era de 1200 de mărci/tonă.

Prin CAER, Uniunea Sovietică stabilea, în 1956, care sunt prioritățile de producție pentru fiecare stat est-european:

Polonia: antracit şi cărbune brun.

Cehoslovacia: maşini şi bunuri de larg consum.

RDG: chimicale.

Ungaria: articole electronice şi utilitare.

Bulgaria: produse de agricultură.

Romania: petrol, gaz şi minereuri. În plus, ţara care livrase anul trecut 400.000 tone de grâu Uniunii Sovietice, trebuia să se transforme în „Grădina cu legume şi lanul de grâu al lumii socialiste”.

Ulbricht se conformează numaidecât cerinţelor CAER: opreşte producţia de maşini personale „Sachsenring” şi lichidează debarcaderul de avioane din Dresda, în valoare de milioane de mărci.

Polonezii nu au fost la fel de ascultători: au ignorat ordinul de a opri producţia de maşini „Warszawa” (un model licenţiat al Pobedei ruseşti), lăsând liniile de asamblare să ruleze în continuare.

Românii se pun și ei de-a curmezişul când vine vorba de aplicarea noilor reguli. Kremlinul cere, sub ameninţări cu măsuri de austeritate economică, oprirea construirii Combinatului Siderurgic din Galaţi (costuri: între 6 şi 14 miliarde de mărci). Combinatul este proiectat să producă anual patru milioane de tone de oţel, depăşind astfel până şi cel mai modern combinat siderurgic din regiunea Ruhr.

Dictatorul recalcitrant al României, Gheorghiu-Dej, un fost muncitor la căile ferate, nu vrea nici în ruptul capului să descalece de pe „calul său de paradă”. Furia provocată de cerințele CAER, îl împinge așadar și pe Dej spre calea naţional-comunistă, cea pentru care au optat deja Polonia şi Iugoslavia.

Gheorghiu-Dej profită de conflictul între Moscova şi Peking: iniţial, îi ameninţă pe ruşi cu o alianţă cu chinezii, după care caută ajutor în Vest. Combinatul Siderurgic de la Galaţi se dezvoltă astfel cu ajutor francez, britanic, austriac și vest-german.

Peste tot în ţară se stabilesc ingineri capitalişti. Krupp construieşte sisteme speciale pentru un combinat petrochimic, firmele vest-germane Lurgi şi Uhde livrează principalele agregate pentru fabrici de chimicale şi îngrăşăminte și un inventator german îi învaţă pe români cum să utilizeze stuful din Delta Dunării pentru a crea fibre sintetice din celuloză. La fel, Siemens construieşte nucleul unzinei de aluminiu de la Slatina. Două firme mari din Elveţia, Sulzer şi Brown-Boveri, încep să comande locomotive diesel licenţiate, care sunt produse în întreprinderi de stat româneşti şi apoi exportate în Polonia.

Fără capital occidental, dar în spirit capitalist, se redeschide pe malul Mării Negre Cazinoul din Constanţa, clădire cu faţadă în stil Fin-de-Siècle de pe vremea lui Carol I. Este cea mai tânără afacere din economia naţional-comunistă românească. Un al doilea cazino modern, construit din oţel şi sticlă, se deschide și la Mamaia. Jetoanele zuruie, bila cade pe roşu sau negru, iar câştigurile contribuie la dobândirea independenţei economice a României.

Cele mai citite

Investițiile Guvernului Ciolacu conduc la o creștere semnificativă a producției industriale în România

Premierul Ciolacu își validează strategia de investiții, pe măsură ce producția industrială a României înregistrează o creștere notabilă în 2024. Potrivit datelor publicate de...

ACAROM: Producția de mașini din România a crescut cu peste 7% la început de an

Producţia naţională de automobile a crescut, în primele trei luni ale acestui an, cu 7,1%, până la 152.912 de unităţi, comparativ cu acelaşi interval...

Jens Stoltenberg: România are un rol esențial în apărarea flancului estic al NATO

România este esențială pentru apărarea flancului estic al NATO, a spus Jens Stoltenberg, șeful NATO, după discuția avută marți cu președintele Klaus Iohannis, potrivit...
Ultima oră
Pe aceeași temă