Teoriile lansate de către pasionații de istorie, dar și de cercetători sunt extrem de diverse. Unele dintre ele frizează absurdul.
Pasiunea pentru trecutul dacic al României este una imensă. Dincolo de cercetările istoricilor, există un interes al publicului larg, iar unii dintre pasionații de istorie au dat în dacopatie, termen brevetat de jurnalistul Dan Alexe. Dezbaterile de pe Internet sunt aprinse și lipsite, în multe cazuri, de un echilibru minim. Capitala dacilor, Sarmisegetuza Regia, stârnește un interes imens, iar unii dintre cei interesați de subiect cred că în perioada Crăciunului apar tot soiul de energii divine ori extraterestre.
Dincolo de reținerea cu care trebuie privite aceste teorii, existența unor adevărate ”pelerinaje” în Munții Orăștiei este un fapt incontestabil. Iar interesul publicului a adus pe piața ideilor teorii care încearcă să explice de ce romanii au distrus acest oraș dacic. Una dintre ele susține că dacii practicau sacrificiile umane și că ritualul prin care unul dintre tinerii de seamă ai comunității era aruncat în sulițe pentru a fi trimis drept sol la Zamolxis este motivul pentru care romanii au distrus capitala regatului dac. O altă teorie, legată, de asemenea, de religia dacilor susține că strămoșii românilor ar fi practicat canibalismul ritualic, iar din acest motiv romanii au trecut totul prin foc și sabie. Bineînțeles, nu există vreo dovadă incontestabilă care să fundamenteze această teorie. O a treia teorie se referă la faptul că distrugerea cetății de scaun ar fi fost o măsură menită a împiedica refacerea puterii regale în Dacia. Însă lista teoriilor este mult mai lungă. Sunt cazuri în care cei care le emit nici măcar nu știu ce a reprezentat, în realitate, capitala regatului dac.
Un Stonehenge românesc
Sarmisegetuza Regia sau Sarmisegetuza Basileion este o așezare pe care unii dintre istoricii români au comparat-o cu cea de la Stonehenge din Marea Britanie. Alți istorici o consideră drept centrul celui mai complex sistem de fortificații din Europa, din afara lumii greco-romane, deci din lumea ”barbară”. Sarmisegetuza a fost reședința tragicului regele Decebal, care a fost ucis ori s-a sinucis, istoricii au păreri diferite în legătură cu acest fapt, după ce regele dac a fost înfrânt de către romani. Iar Sarmisegetuza a fost cucerită abia după un asediu îndelungat, în urma invaziilor romane din anii 101 – 102 și 105 – 106, după ce asediatorii au reușit să distrugă sistemul de conducte care alimenta cu apă garnizoana ce apăra cetatea. Căderea Sarmisegetuzei a echivalat cu dispariția simbolică a unui popor, iar pentru români, această poveste dramatică seamănă cu cea a căderii Troiei.
Limba dacilor este puțin cunoscută. Totuși, unii dintre istorici, precum Constantin Daicoviciu, Liviu Mărghitan sau Ioan Russu, cred că Sarmisegetuza ar fi avut înțelesul de Cetatea de pe stâncă sau Cetatea înaltă. Alți istorici îi contestă. Este cert însă că la Sarmisegetuza se afla centrul politic, militar și religios al regatului dac. Cetatea Sarmisegetuza este cea mai mare fortificație de pe cuprinsul regatului lui Decebal. Fortificația este situată pe vârful unei stânci cu altitudinea de 1.200 de metri. Ea era centrul strategic al unui sistem de apărare care cuprindea șase citadele. Fortăreața de la Sarmisegetuza era, de fapt, un patrulater construit din blocuri masive de piatră, asamblate după modelul cunoscut de istorici dub denumirea latină de murus dacicus. Concret, zidul cetății era format din două ziduri paralele din piatră masivă, între care era așezată o umplutură din lut și din pietriș. Cele două ziduri erau legate prin intermediul unor bârne de stejar, ale căror capete erau sculptate în formă de coadă de rândunică. Uneori, capetele bârnelor erau întărite cu plumb. Incinta fortificată îngloba cinci terase suprapuse, cu o suprafață de 30.000 de metri pătrați. Zidul cetății avea o grosime de trei metri și o înălțime de 4-5 metri. Configurația incintei fortificate valorifica oportunitățile oferite de terenul montan. Spre vest de incinta fortificată se întindea o mare așezare civilă, care era capitala regatului dac. Suprafața acestei așezări civile este de aproximativ trei kilometri pătrați. Acolo se aflau locuințe civile, ateliere de meșteșugari, magazii, bazine, dar și rezervoare cu apă. Cercetările arheologilor au scos la iveală faptul că atât atelierele metalurgice, cât și cele de ceramică produceau produse de o calitate înaltă și de un rafinament deosebit. Îndeosebi bijuteriile din aur și argint lucrate de meșterii de la Sarmisegetuza au o finețe remarcabilă. Metalele prețioase erau aduse din Munții Apuseni. De asemenea, meșteșugarii de la Sarmisegetuza erau specializați în prelucrarea fierului. În partea cealaltă a așezării civile, la o distanță de aproximativ 100 de metri de cetatea dacică, se află un complex de cult. Cel mai remarcabil sanctuar are forma unui soare confecționat din andezit. Sanctuarul era utilizat pentru adorarea zeilor dacilor. Divinitatea supremă era Zamolxis, iar alături de acest zeu era venerată zeița Lunii, Bendis, sau zeul Soarelui, Gebeleizis.
Cucerirea romană
Apogeul dezvoltării Sarmisegetuzei a fost atins în timpul regelui Decebal, care avea să fie înfrânt definitiv de către romani în anul 106. După cucerirea romană, în cetatea dacică a fost instalat un detașament de tip vexilatio din Legiunea a IV-a Flavia Felix, care a supravegheat demantelarea fortificației și distrugerea așezării civile. Noua capitală a provinciei romane Dacia Felix a fost stabilită la o distanță de aproximativ 40 de kilometri și a fost fondată de guvernatorul noii provincii imperiale, Decimus Terentius Scaurianus. Orașul roman a fost numit Colonia Augusta Dacica Ulpia Traiana, însă, din anul 118, împăratul Hadrian a adăugat și numele de Sarmisegetuza, în amintirea vechii capitale dacice, distrusă și abandonată. Ruinele de la Sarmisegetuza au rămas abandonate până în anul 1923, când cercetătorii de la universitatea clujeană au început să lucreze pe un șantier arheologic care mai rezervă și azi numeroase surprize.
Sarmisegetuza se află în centrul unor dezbateri încinse
