La 24 de ani de la prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, campania internațională Freedom Express și-a propus să treacă în revistă rolul diferitelor aspecte culturale în destrămarea regimurilor totalitare din blocul ex-sovietic. Până acum, ați putut citi despre valul punk de la finalul anilor 1970 ca punct de referință impotant pentru tinerii rebeli anti-comuniști și despre filme care au ca temă perioada comunistă și au schimbat cinematografia. Astăzi puteși citi despre relațiile tensionate dintre religie și statul-socialist, despre cum prima se poate transforma, în situații de criză, într-un motor al disidenței.
de Jacek Borkowicz
Bulgaria
Biserica Ortodoxă, care reuneşte majoritatea cetăţenilor ţării, a fost înfiinţată în Bulgaria abia în 1870, ca urmare a eliberării bulgarilor ortodocşi de sub dominaţia ortodoxiei greceşti. Nu mult după asta a fost creat statul bulgar, în urma victoriei Rusiei împotriva Turciei. În acest context, Biserica Ortodoxă independentă din Bulgaria a preluat modelul ortodoxiei ruseşti. Ajunşi la putere în 1945, comuniştii au arestat peste 150 de clerici, câţiva dintre ei fiind condamnaţi la moarte sau torturaţi până la moarte în închisoare. Mai multe victime s-au înregistrat însă în rândul laicilor, cea mai mare represiune având loc la mijlocul anilor ’50. Autorităţile au decis să facă biserica dependentă ierarhic de regimul politic şi să izoleze clerul de societate. Au reuşit asta, însă încercările comuniştilor de a marginaliza complet ortodoxia nu au fost de succes. Până la sfârşitul regimului, marea majoritate a oamenilor a continuat să-şi boteze copiii.
Spre sfârşitul epocii comuniste, a început să prindă contur şi o opoziţie ortodoxă. Liderul ei a fost părintele Christofor Subev, iniţiatorul unor proteste în masă împotriva sistemului ateu. În afara Sofiei, însă, opozanţii n-au avut prea mare influenţă. Patriarhul Maxim, care a condus Biserica din 1971, a fost numit de autorităţi, încălcând astfel legea ecleziastică, iar 11 din cei 15 membri ai episcopatului au fost colaboratori ai poliţiei secrete. Maxim nu s-a numărat printre ei; cu toate astea, în ochii liber-cugetătorilor, el a devenit un simbol al unei ordini vechi şi discreditate.
Nemulţumirea faţă de vechea ordine s-a intensificat după căderea comunismului, la mijlocul anilor ’90, când 40% din credincioşi au părăsit Biserica Ortodoxă. Printre ei se aflau şi trei episcopi care, în 1996, şi-au numit propriul patriarh, Pimen. De atunci, Bulgaria are două structuri ortodoxe independente.
Beneficiind de simpatia Uniunii Forţelor Democratice, aflată la conducere şi formată din foşti activişti ai opoziţiei, susţinătorii lui Pimen au obţinut în tribunal invalidarea investirii lui Maxim. Guvernele care au urmat nu au sprijinit însă Biserica Ortodoxă a lui Pimen, care era numită adesea „Sinodul Alternativ”.
După moartea patriarhului, statul a anulat decizia de a invalida investirea lui Maxim. La 21 iunie 2004, preoţi devotaţi Sinodului Alternativ au fost alungaţi cu forţa din cele 250 de temple pe care le ocupau (circa 10% din totalul templelor). Ele au fost returnate „vechii” Biserici Ortodoxe. Preoţii alungaţi au continuat însă să ţină slujbe în faţa uşilor închise. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat ilegală exproprierea, templele nu au fost returnate proprietarilor de drept. Astăzi, Sinodul Alternativ e prea slab pentru a se apăra singur, sfera sa de acţiune şi numărul adepţilor scăzând semnificativ.
Cehoslovacia
Atât în Republica Cehă, cât şi în Slovacia, cea mai populară religie a fost catolicismul. Cu toate acestea, Biserica Catolică a jucat un rol diferit în cele două țări. În Republica Cehă, influenţa catolicismului a slăbit puternicele tendinţe seculare, îndreptate adesea împotriva Bisericii. Comunitatea catolică era văzută drept un rival, la fel şi anumite minorităţi religioase. La momentul loviturii de stat comuniste din 1948, numărul catolicilor a scăzut şi mai mult ca urmare a expulzării germanilor sudeţi. O poziţie mai fermă au avut-o doar catolicii din Moravia, regiune aflată în estul Republicii Cehe. În Slovacia, în schimb, Biserica Catolică a dominat toate sferele vieţii publice. Asta s-a datorat în mare parte faptului că, spre deosebire de cehi, societatea era mai puţin urbanizată. Preoţii locali aveau o mare influenţă, iar amintirea naţiunii slovace catolice, care fusese aliata celui de-Al Treilea Reich, era încă prezentă.
Comuniştii au transformat Biserica Catolică în principala lor ţintă. Instituţiile ecleziastice au fost desfiinţate, iar câteva mii de activişti religioşi au fost trimişi după gratii. O măsură drastică a fost anihilarea ordinelor religioase. În noaptea de 14 aprilie 1950, poliţia politică a evacuat toate mănăstirile de bărbaţi, arestând 2.200 de călugări. Aceştia au fost trimişi în lagăre, instalate în mare parte în clădirile mănăstirilor. La scurt timp după, aceeaşi soartă au avut-o şi călugăriţele, care au fost transportate într-o mănăstire abandonată, Bila Voda, aproape de graniţa cu Polonia. Acest loc de detenţie a funcţionat până la sfârşitul regimului comunist. Lagărele pentru călugări au fost desfiinţate în 1955. Cei eliberaţi nu s-au putut întoarce în mănăstirile lor, transformate între timp în depozite, muzee sau centre de antrenament pentru poliţia politică.
Tot în 1950, Biserica Greco-Ortodoxă a fost desfiinţată. În anii’60 şi’70, represiunea s-a mai domolit. Unele ordine, majoritatea femeieşti, au continuat să funcţioneze, iar credincioşilor le-a fost permisă o activitate socială limitată. După „Primăvara din Praga”, din 1968, Biserica Greco-Ortodoxă a fost reinstituită. Stabilizarea a fost însă un efect al subordonării stricte în faţa comuniştilor, în toate aspectele vieţii Bisericii. A trimite un copil la o şcoală catolică însemna a-i nega şansele unei educaţii viitoare. Pentru a slăbi unitatea comunităţii, autorităţile au înfiinţat organizaţia „Pacem in Terris”, în 1971, care a reunit preoţi supuşi regimului. O piedică dificilă a fost faptul că statul trebuia să aprobe hirotonisirea preoţilor. Regimul făcea greu astfel de „concesii” şi le anula dacă suspecta lipsa de loialitate. Era uşor ca preoţii să ajungă pe lista neagră – chiar şi o predică despre numărul în creştere al divorţurilor era suficientă.
Numărul preoţilor catolici activi a scăzut la jumătate. Pentru a preveni prăbuşirea structurilor bisericii, clericii au început să facă hirotonisiri secrete, în urma unor consultări cu Sfântul Scaun. Sute de preoţi şi câţiva episcopi au fost hirotonisiţi pe această cale. Formarea unor structuri underground ale Bisericii a extins câmpul de luptă al statului ateu împotriva religiei. În cadrul acestei bătălii, a apărut o întreagă generaţie de preoţi disidenţi. Succesorii independenţi ai statului cehoslovac, Republica Cehă şi Slovacia, şi-au implementat propriile modele de libertate religioasă. În Slovacia, Biserica Catolică a rămas cea mai mare comunitate religioasă (însumând două treimi din populaţie), deşi nu mai are rolul social de dinainte. În Republica Cehă, astăzi una dintre cele mai seculare ţări din Europa, catolicii reprezintă doar 10% din populaţie.
RDG
La nivel oficial, aparatul de stat comunist din Republica Democrată Germană a păstrat o atitudine neutră faţă de toate religiile. La momentul înfiinţării RDG, o bătălie pe faţă cu religia nu era oportună, pentru că noul stat trebuia să se prezinte în faţa Germaniei de Vest drept un exemplu de „democraţie populară”. Partidul SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands), autodefinit ateu şi anti-biserică, a preluat însă monopolul guvernării în Germania de Est. Formaţiunea controla exclusiv educarea tinerilor şi a clasei muncitoare. Bisericile aveau voie să interacţioneze doar cu preşcolarii şi cu persoanele în vârstă.
Marea majoritate a creştinilor din RDG erau protestanţi. Având experienţă în lupta cu sistemul celui de-Al Treilea Reich, pastorii le-au propovăduit credincioşilor imposibilitatea comuniunii dintre creştinism şi comunismul importat din URSS. Liderul spiritual a fost Dibelius, episcop al Berlinului şi Brandenburgului, care se împotrivise public totalitarismului de pe vremea lui Hitler. Regimul a răspuns cu represalii. În 1953, activitatea mişcării evanghelice a tinerilor, „Junge Gemeinde”, a fost interzisă, iar 3.000 de membri ai săi alungați din şcoli. Cinci ani mai târziu, religia a fost eliminată din şcoli. Atestarea evanghelică a tinerilor a fost înlocuită cu un rit secular obligatoriu – „Jugendweihe” („Jurământul tinerilor”).
Războiul religios a cuprins şi locurile de muncă, unde erau ţinute campanii pentru retragerea oamenilor din Biserică. Ideologia marxist-leninistă, prezentată drept „perspectiva ştiinţifică”, a câştigat atât de mult teren, încât a ajuns o religie seculară de stat. Campania a fost de succes: două treimi din credincioşii evanghelici au părăsit bisericile. În aceste condiţii, bisericile evanghelice din Germania de Est, care s-au unit în 1969, sub presiunea autorităţilor, într-o asociaţe controlată de la centru (BEK), au fost obligate să accepte această „co-existenţă a Bisericii cu socialismul”, care în practică restrângea activitățile religioase la interiorul bisericilor.
Cazurile de opoziţie activă erau extrem de rare. În 1976, pastorul Oskar Brüsewitz şi-a dat foc în semn de protest împotriva îndoctrinării ateiste a tinerilor. La început, sacrificiul său nu a fost recunoscut, dar în deceniul care a urmat, a devenit o sursă de inspiraţie pentru rebeliunile anti-sistem în masă ale credincioşilor. În jurul anului 1980, s-a produs o schimbare. A apărut o generaţie tânără de pastori şi de credincioşi laici care au reformulat aspiraţiile libertariene ale comunităţii. În RDG, spre deosebire de celelalte ţări central-europene din blocul sovietic, credincioşii nu mai puneau accent pe eliberarea politică, ci se axau pe probleme sociale: mediu, drepturile omului şi mişcarea pentru pace. Aceasta din urmă a devenit un câmp de „luptă pentru sufletele” tinerilor, între Biserică şi comunişti.
Începuturile mişcării paşnice de opoziţie au fost marcate de preoţi recruţi care au refuzat să meargă în armată. Peste 200 de grupuri similare au apărut pe lângă parohiile evanghelice din toată ţara. Un alt semn al schimbării a fost înfrângerea marxismului ca ideologie. Cetăţenii RDG care îşi pierduseră speranţa în orice reformă au început să trimită aplicaţii în masă pentru permisiunea de a părăsi ţara. Pe de altă parte, într-o vreme cu un control totalitar asupra schimbului de idei, mulţi oameni de cultură şi ştiinţă, care adesea nu aveau legături cu religia, s-au orientat spre Biserică. Singurele locuri în care puteau ţine discursuri libere, în mod legal, organiza concerte şi scrie newsletter-e erau templele.
În 1989, sub influenţa evenimentelor din Polonia şi din alte ţări ale blocului sovietic, tensiunea socială a atins un punct critic. În toamnă, pastorul Christian Führer, de la Biserica Sf. Mihai din Lipsko, a iniţiat o rugăciune pentru pace săptămânală care s-a transformat rapid în demonstraţii anti-guvernamentale la care participau oameni din întreaga RDG. La 9 octombrie, în ciuda ameninţării cu un proces sângeros din partea autorităţilor, 70.000 de manifestanţi au pornit într-un marş pe străzile oraşului din faţa sediului Bisericii. Regimul nu a îndrăznit să-i atace. O lună mai târziu, Zidul Berlinului a căzut.
Polonia
În Polonia de după-război, 98% din cetăţeni au aderat la catolicism, iar marea lor majoritate a început să participe activ la viaţa religioasă. Totodată, majoritatea covârşitoare a catolicilor – în jur de 95% – erau polonezi. Biserica din Polonia a declarat o afiliere puternică la valorile naţionale. Comuniştii polonezi nu au reuşit s-o învingă printr-un război direct, aşa că au ales să slăbească treptat condiţiile comunităţii de credincioşi și să diminueze, prin tactici soft, influența catolicilor asupra vieții publice. Bisericii i-au fost confiscate multe dintre proprietăți și clădiri, cu excepția templelor. Cu toate acestea, timp de câțiva ani, i s-a permis să facă muncă de caritate. Totodată, pastorii aveau voie să lucreze cu tinerii și a fost tolerat un număr limitat de ziare catolice. Solidaritatea comunității a fost testată prin înființarea unor mișcări clericale pseudo-catolice („preoți patrioți”) și a unora de laici (PAX).
În 1948, întreaga echipă editorială a unui săptămânal din Varșovia a fost arestată: editorii au primit sentințe aspre, iar redactorul-șef a fost ucis după gratii. Un nou val de persecuții a început în 1953. În fața cererilor în creștere de subordonare la Biserica comunistă, episcopii polonezi au trimis un memorandum guvernului, în care au scris, printre altele, că nu sunt dispuși să mai facă concesii. În semn de răspuns, autoritățile au reținut un arhiepiscop, iar mănăstirile de femei din Silezia au fost închise. Această din urmă mișcare a fost atent gândită: călugărițele erau reprezentative pentru populația nativă, sileziană, autoritățile sperând că societatea generală, catolică, care păstra încă vii amintirile războiului, nu va apăra oameni percepuți ca „germani”.
O nouă etapă din istoria Bisericii Poloneze a început în 1978, o dată cu alegerea lui Karol Wojtyla, arhiepiscop al Cracoviei, ca Papă. Ioan Paul al II-lea a insuflat o nouă energie Bisericii universale, ținând cont întotdeauna de aspirațiile oaemnilor aflați sub comunismul sovietic. Cuvintele sale: „Lăsați spiritul vostru să se ridice și să reînnoaiască fața pământului”, rostite în 1979 la Varșovia, în timpul primei sale vizite în Polonia, au ajuns, în timp, să fie interpretate ca un apel de înființare a mișcării „Solidaritatea”.
Legea marțială din 1981 nu a slăbit Biserica. Din contră, i-a sporit autoritatea de apărător al drepturilor națiunii. Oamenii de cultură și de știință, care boicotau puterea, se protejau sub umbrela instituțiilor catolice legale. În aceste condiții, regimul nu își permitea decât acte izolate de violență, unul din ele fiind uciderea „capelanului opoziției”, Jerzy Popiełuszko. În Polonia independentă, situația catolicilor s-a stabilizat. Structuri noi, legale, precum Biserica Greco-Catolică, au fost renăscute. Cu toate acestea, în timp, reputația morală a comunității catolice a început să slăbească.
România
Majoritatea populației române este ortodoxă: 87% din 20 de milioane de cetățeni se autodeclară ortodocși. Asta face ca Biserica Ortodoxă Română să se numere printre cele mai mari din lume. Regimul comunist, independent de centrul de la Moscova din anii ’60, nu a peresecutat-o fățiș, dar a transformat-o într-un element important al ideologiei identității și unității naționale. Biserica însăși a acceptat acest aranjament. Patriarhul Justinian, care a condus-o între anii 1948-1977, a impus formula „apostolat social”, menită să combine creștinismul cu principiile marxism-leninismului. Una dintre manifestările acestei politici a fost dezvoltarea vieții monastice.
După 1950, în România funcționau peste 200 de mănăstiri. În realitate, majoritatea erau transformate în centre de producție, dar continuau să fie un ghimpe în coasta autorităților ca manifestare vie a spiritualității și culturii creștine.
În 1959, toți călugării sub 55 de ani și călugărițele sub 50 de ani au fost alungați din mănăstiri – 2.000 de oameni în total, adică două treimi din populația de călugări și călugărițe. Lui Justinian i s-a fixat domiciliu forțat de șase luni când și-a exprimat sprijinul pentru cei persecutați. Acesta a fost singurul act de protest al patriarhului. După ce a fost eliberat, nu i-a mai apărat pe credincioși (în anii 1958-1963, 2.500 de clerici și laici au fost arestați), iar preoții refractari nu mai aveau voie să-și practice meseria. Unul dintre ei a fost părintele Gheroghe Calciu-Dumitreasa, care a petrecut 21 de ani în închisoare înainte de a părăsiă țara, în 1985.
Prețul sprijinului ideologic pentru regim a fost colaborarea majorității preoților cu Securitatea. Comunitatea greco-catolică a fost scoasă în afara legii în 1948 și peste 1,5 milioane de credincioși au fost încorporați în Biserica Ortodoxă. Majoritatea greco-catolicilor s-au opus cooptării, autoritățile recurgând la acte brutale de persecuție. Preoții refractari au fost arestați (trei sferturi din clerici), precum și mii de laici, dintre care mulți au fost uciși. Toți episcopii greco-catolici au fost reprimați. Unii au murit în închisoare, alții au petrecut zeci de ani în captivitate. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, bisericile protestante, care au reunit în România membri ai minorităților în mare parte, nu au fost supuse îndoctrinării comunist-naționaliste. În decembrie 1989, în Timișoara, o manifestație în apărarea pastorului László Tőkés, care îi criticase pe comuniști, s-a transformat într-un protest în masă care s-a răspândit rapid în toată țara și a dus la izbucnirea revoluției prin care a fost răsturnat Nicolae Ceaușescu.
Ungaria
Ungaria este o țară multi-religioasă. Două treimi din cetățeni au rădăcini romano-catolice, în jur de 20% sunt evanghelici reformați, iar 6% sunt luterani. Ocupația sovietică și regimul comunist au eliminat comunitățile religioase din viața publică. Rețeaua de școli bisericești a fost desființată, iar bisericilor li s-a interzis să mai participe la acțiuni de caritate. Restricțiile au lovit în primul rând cea mai îmbrățișată religie, catolicismul. Biserica a fost știrbită de proprietăți, iar credincioșii persecutați.
József Mindszenty, numit arhiepiscop și cardinal după război, s-a opus atacurilor împotriva Bisericii. În 1947, a făcut o serie de vizite pastorale de-a lungul țării, în cadrul cărora le-a insuflat un spirit al rezistenței credincioșilor. Un an mai târziu, a protestat deschis împotriva desființării școlilor și a azilelor catolice și a fost condamnat la închisoare pe viață. În timpul procesului, comuniștii au înscenat secvențe în care muncitorii cereau moartea episcopului. În aceeași perioadă, autoritățile au dizolvat 59 de ordine, inclusiv pe cele care au jucat un rol important în istoria Ungariei (ordinul paulin a fost unul dintre ele). Doar patru comunități religioase au fost lăsate să opereze legal. Totodată, au fost interzise 4.000 de organizații sociale catolice. În următorii doi ani, 2.500 de preoți, călugări și călugărițe au ajuns în detenție, iar aproape 64 de reviste catolice au fost închise.
În 1950, în timp ce arhiepiscopul Mindszenty era în închisoare, comuniștii au forțat un „acord” cu alți trei ierarhi. În urma acestui acord, pentru a-i fi tolerată existența, Biserica din Ungaria a încuviințat dizolvarea mănăstirilor, secularizarea școlilor și îndepărtarea sprijinului sindicatelor pentru catolicii aflați în exil. Un an mai târziu, biserica a fost supusă unei supravegheri și mai atente de Biroul de Afaceri Religioase, special înființat.
Revolta națională care a izbucnit în toamna lui 1956 a condus la eliberarea arhiepiscopului. Pe lângă catolici, numeroși evanghelici reformați au participat la răzmeriță. După intervenția armată a sovieticilor care a înbușit rezistența, Mindszenty s-a ascuns în Ambasada SUA. Bătălia deschisă cu Biserica s-a încheiat în 1964, când comuniștii din Ungaria au încheiat un acord, de data aceasta real, cu Sfântul Scaun. Episcopii nou-numiți au jurat să respecte constituția ungară, în care nu exista conținut anti-religios.
Câștigarea independenței a adus cu sine libertatea religioasă. În 1990, bisericile au fost repuse în drepturi în ceea ce privește activitățile sociale. Astăzi, maghiarii sunt caracterizați printr-un grad semnificativ de secularizare. În prezent, doar 37% din populație se declară catolici și doar unul din trei oameni participă regulat la viața religioasă. Un declin similar poate fi întâlnit la reformați și luterani. Peste jumătate din populația Ungariei este agnostică sau atee.
*
Din aceeaşi serie, puteţi citi şi:
After Effects: filmele care au revizitat comunismul și au schimbat cinematografia
