Publicăm mai jos partea a doua a interviului realizat de Magda Andreescu cu Neriman Tasin Mehmet, localnică de pe Ada Kaleh, și publicat în volumul Adakale-li. Patria din buzunarul de la piept, apărut anul trecut la Editura Martor – Muzeul Național al Țăranului Român. Mulțumim pentru permisiunea de a republica acest text.
Prima parte a interviului poate fi citită AICI.
*
Înţelegem că insula era deosebită. Dar era o comunitate amestecată!
Eram turci, dacă erau 50 de suflete de altă nație. Au fost maghiari, au fost nemți, români, sârbi… Românește, turcește, cinci limbi cunoștea tata, era navigator. Ne descurcam, ne obișnuisem, așa era. Nu știam traiul de-afară.
Dar sărbătorile cum erau?
Înainte se duceau cu colindele. Cum e la dumneavoastră cu colinda, şi la noi există colinda. O creangă mare, frumoasă, agățate de la fiecare batiste, fulare, mănuși, căciulițe, cine poate pune pentru acel care colinda. Spunea, bătea în tobă și făcea urare: cutare să fie așa, cutare nu știu ce… Şi dacă-i plăcea de urare, îi dădea bani.
De bairamuri, bogătașii tăiau „kurban”19: dichiseau berbecul, puneau paiete, chestii, cântau, făceau rugăciune pentru el și-l duceau la tăiat. Așa cum era se tăia. Împărțeau la săraci, mâncau și în casă. Singurul lucru cu care nu sunt de acord cu religia asta, să tai animalu’ pentru bucuria mea! Nu sunt de acord cu așa ceva! Sunt credincioasă, da’ să tai animalu’ pentru plăcerea mea, nu!
La nunți, noaptea după douăsprezece, spre dimineață, se aprindeau făcliile. Atuncea erau încă făclii. Cu făcliile se duceau la casa fetei, luau fata, o aduceau la băiat, cu făclii. Frumos, muzică, dairele, chestii… Au murit, toți au murit cei care știau să cânte! La băiat, bun venit, masă mare… Masă mare se dădea! Normal ar fi trebuit să ție o săptămână, dar cu fabricile noastre, cu munca noastră, nu prea se ținea o săptămână. Făceai mai puțin. La un moment dat a ajuns la 24 de ore!
Se mâncau mâncăruri tradiționale. Dacă-i vară, se mâncau ardei umpluți, carne cu praz, iahnie… Da’ ce mâncare cu praz! Se mânca pilaf sârbesc cu carne, ghiveci. Se mânca „paceam”… se făceau foi numai cu ouă, foi așa, rotunde, nu groase, cum se face la plăcintă! Puțin mai gros, cât muchea de cuțit. Şi tai în romburi așa cum vrei și le prăjești ca pe gogoși și le pui pe tavă tapetată. Şi ai pregătit un sos, un sos de ciulama. Aveai făcut un sos de făină din ăsta, de la zeama de la carnea de oaie. Şi puneai peste un rând de foi, iară un rând sau două; dacă sunt subțiri pui două rânduri. Între ele, peste ciulamaua aia, firimituri de carne. Până se ajungea de se făcea de două degete, mai mult. Se tăia romburi ca la budinci, şi ce gustoasă era! Şi mâncare de sezon: dacă-i sezon de legumerie, umplutură. Umpleam dovleac, umpleam praz, umpleam ardei, puneam varză, ciorbe. Ciorbe îndulcite. Se făceau ciorbe, borș din ăsta de pește, dar se acrea cu oțet. Dres cu ouă și acrit cu oțet. Făceam pește la cuptor și deasupra turnam iaurt cu ouă, usturoi și pătrunjel verde. Repede, băgat la cuptor, se încheagă.
Sunt bărbați bătrâni din ăștia care vin să facă petrecerea, trebuie asigurat mezelâcu’ lor. Trebe’ să aibă și mezelâc și să gătească cineva! Se face petrecere și trebuie să le dai și mâncare! Femeile găteau.
Veneau și femei la petrecere?
La început nu erau, era rușine! Femeile făceau separat. Tot la casa fetei sau la casa băiatului, dar în altă cameră. Nu se împreunau femeile cu bărbații! Pe-ormă s-a modernizat, și femei, și bărbați la un loc. Cine voia, de bunăvoie, de dragostea miresei, de dragostea mirelui, cine vrea, cântau. Bărbații la bărbați, femeile la femei. Nu era la noi să plătești așa ceva.
Obiceiurile erau că se duceau și cereau fata. Și duceai un inel sau ceva cadou. Pe urmă stabileau când este logodna. Se anunţă logodna în plin, în toată localitatea: „La cutare zi, la cutare oră, se prezintă logodna cutare, nu știu ce, pune inelul din partea cui și așa mai departe, s-au logodit.” Când este de cununie, tot așa, seara „kana gecese” se spune: se pune manichiura aia neagră20. Toate degetele se făceau cu negru la fată. Cununa pe fată, punea un lighean cu apă călduță, la degetul mare câte o lumânare așa, aprinsă, și preoteasa – cineva care ştia să citească Coranul – citea. Punea cartea pe capu’ fetei şi-i citea, acoperită așa, până ce trebuia să ardă lumânarea. Dacă se stinge devreme, nu prea e bine, dacă trece peste aia, e foarte bine.
Preoteasa noastră principală era Hidaet. Pe urmă a îmbătrânit, n-a mai putut să stea mereu în picioare să citească, obosea… Când termina, ștergea picioarele, se îmbrăca, punea ciorapii, se ducea și pupa mâna la fiecare în parte. Și pupa mâna și la copiii mici. Copiii mici sunt buni de „berechet”, adică de venit, de bogăție… Spor. La noi se spune că ce se roagă copiii mici e bun rugat! Ceea ce roagă copiii, asta-i luat în evidență, Dumnezeu ascultă.
Când eram la şcoală, am făcut o rugăciune de ploaie. Să plouă. Sunt unele obiceiuri pentru asta. Se duc numai copiii și niște bătrâni care au trecut de termenul lor, știți, bătrâni și copii. Mai curaţi… Și dezbracă bărbaţii hainele pe dos, și trebuia să fie și o persoană, așa, cu handicap mintal dacă se poate, [cineva] care nu judecă normal… Am avut pe cineva, [o femeie]. A venit cu fetița în brațe. Şi în timpul rugăciunii, un băiat mai mare a furat fetiţa din brațele lu’ mamă-sa și a aruncat-o în Dunăre. Mama s-a speriat: blestema, țipa. E bine când se sperie, când înjură, aşa trebuie. Şi tot băiatu’ ăla s-a dus, a luat copilu’ şi l-a scos afară. Noi am continuat rugăciunea. Nici n-am terminat rugăciunea complet, că s-au întunecat norii, s-au încărcat norii cu o ploaie de n-am putut să ajung la mătușa mea în casă! O ploaie torențială. A reuşit. Și mâinile așa le țineam, că noi când facem rugăciune ținem mâinile așa ca rugăciunea noastră să meargă în sus. Și a plouat. Dar era încă credință în oameni atuncea, nu era comunismu’.
Aveaţi un sfânt mare, Miskin Baba. Mai erau și alți sfinți?
Erau, da’ numai marcați, nu erau așa, legalizat… Briceag Baba, Salcâm Dede, Erenverem Dede, vreo patru, cinci erau. Se-arată când are [cineva] dorință de vreo rugăciune, de sfânt, şi sfântu’ ăsta, Miskin Baba, e lipsă. Că ăsta se deplasează și iese la zilele festive de rugăciune, iese, noaptea umblă… A mai ieșit el așa, lumină din asta, dar din păcate nu se vedea, clipea, ardea, se stingea, ardea… Vedeam numai lumânarea mergând!
Un ziar din Orșova mi se pare că a scris [despre asta]. Un reporter care mergea din Orșova către Turnu Severin sau din Turnu Severin către Orșova, după ora opt seara, a văzut că din mijlocul insulei iese o curea, o curea care mergea tot așa cu o lumânare, cureaua curge pe lângă lumânare, până la Porţile de Fier. Pe Dunăre, deasupra. Când a ajuns la Porţile de Fier, s-a stins. Chiar reporterul acela a scris, un ziarist. Şi zice că doi copii l-ar fi văzut [pe sfânt] în vis, l-ar fi visat, și a spus că ne întâlnim peste 50 de ani tot în insulă. Da. Deocamdată sunt 42.
Botezurile cum erau pe insulă?
Botezu’… Se face într-un colț al camerei un pat frumos, dichisit cu batiste și mileuri lucrate oriental, cu clampan, cu fire de aur, cu fire de argint, făcute frumos, așa… Se făcea cel mai frumos, cu plapumă nouă, perine frumoase. Şi când venea hogea înăuntru cu toate sculele alea, băiatu’ era îmbrăcat doar în cămașă… Şi-l pune frumos în poziție şi-atunci încep să cânte rugăciunea copiii de afară… Şi când se taie aici în casă, se face semnal că a tăiat și atuncea încetează urările.
Hainele de astăzi sunt conform Istanbulului, ăla-i sistem nou! Noi eram sistem vechi, aici, care este cu fesu’ și cu lănțișor de ăla lucrat așa, lănțișor de aur care e făcut așa, prins de fes. Aveam noi de la unu’, de la altu’, fesuri mai mici, mai mari; te duceai și dacă se potrivea la cap, luai. Nu dădeai bani, se împrumuta!
La fete era altfel: le dădea numele. Venea preotul și le dădea numele la ureche, făcea slujbă… Făcea închinarea aia care te apleci jos, știi, la masă, și spunea de nouă ori la o ureche, de nouă ori la cealaltă ureche numele.
Şi la înmormântare ce obiceiuri erau?
Vine preoteasa, dacă e femeie, preot dacă e bărbat, şi citește Coranu’ la capătu’ mortului. Mortu’ se îmbracă frumos în veșminte de pat… cămașă, nu știu ce, și pe urmă… La noi se îmbăia în casă, la curtea fiecăruia. Se îmbăia și se punea în giulgiu. Făceau cămașa băgată în cap, din cap, batic triunghiular, făceau la gât tot tăiat și necusut și tot așa un bazon aici, jos. Picioarele le legau la genunchi o dată, la gleznă o dată… să nu se caște așa, să nu înghețe. Și la noi nu se pun mâinile la piept, se pun jos, așa. Îl duceau la mormânt.
Pe pământ se punea și se făcea un fel de perină: când se face groapa, se lasă un loc în care nu sapă, să fie perină. Dă banii acolo, la cimitir, la preot, să citească şapte seri Coranul… a șaptea seară se face slujbă. Se spune atuncea că a trecut tunelu’. Ştiți, este un tunel, că te duci de aici. Prima seară e foarte grea, că ești întrebat de Gabriel [îngerul Gabriel – n.a.] cine ești, al cui ești, ce ești. Îți dă drumu’, te ajută să intri în tunel și tunelu’ ăla e cel mai greu, la câte de lung! Şi în şapte zile, unde ajungi și cum ajungi. Se spune că în fiecare seară să dai ca să ajuți, să citești ca să ajuți. Dai prosop să te ștergi, dai batistă să ștergi lacrimile. Că mortu’ se desparte de ai săi, de lume. Te duci din lume pe lumea ailaltă și ștergi lacrimile. Se leagă la vârful batistei ceva ban. Și dai ceva de mâncare în seara aia pentru suflet. Cine vrea să dea în fiecare seară, să dea. Să dea apă, să dea mâncare, să dea rugăciune, ca să ajungă cât se poate de ușor, să iasă din tunel. Și în fața tunelului se spune că cine vrea îl întâmpină pe mort: rudele, strămoşii.
Se spunea că cine se naște pe insulă trebuie înmormântat tot pe insulă?
Ehei, păi unde vrei să te duci? Acolo te-ai născut, acolo trebuie să te duci. Eu am avut primul copil, prima fetiță, înmormântată acolo [pe insulă]. Când a fost vorba de deshumări, m-am dus acolo, am dat bani, mi-a deshumat fetița. Am găsit osițele ei, costițele, uite-așa, firișoare de chibrit erau! Le-am pus într-un sac de hârtie, am scris numele, l-am legat la gură și l-am pus la rând cu ăilalți, l-am dus la insula Șimian…
Când se naște copilu’, este o iarbă pe care o arunci în apa de baie. Nu iarbă, un fel de iederă. Iaseminul nostru are frunzulițe mici, mici, așa, și florile albastre ca panseluțele, da’ nu prea miros. Au foarte puțin miros. Cică asta e iarbă căutătoare, să fie și copilul cu noroc, căutat, nu știu ce. Aşa descânta preoteasa care îmbăia. Până la 40 de zile, preoteasa venea, îmbăia copilu’ și descânta…
La nuntă se făcea boccea?
Boccea, cadou din partea fetei către partea bărbătească și din partea bărbătească către partea femeii. Puneau ciorap, puneau cămașă, puneau pantalon, batiste dacă e nevoie, și puneau fesuri, fiecare la cine ce dă. Cumpăra partea fetii, cumpăra partea băiatului. Atenție! Înseamnă că ești de acord cu cununia, ești de acord cu băiatu’, ești de acord cu fata! Fata lua zestre: lenjerie de pat, lenjerie de așternut, făcut așa, cu dantelă… Coase cu mâna ei fata, să arate că ştie să coase, brodează, croșetează, ce poate să facă. Arată că fata e în stare să facă chestii din astea, știe să țină în mână ac, știe să ție foarfecă, deci e o fată gospodină.
Pe vremea aia era școala gimnazium, se duceau fetele la gimnazium să învețe, se învățau lucruri frumoase… Învăţau să coase la mașină de cusut, să brodeze, să pliseze, învăţau să lucreze la covor, bucătărie. Începând de la spălatu’ vaselor, începând de la spălatu’ pe jos, tot înveți. În ultimii doi ani, la ieșire, ajunge la maturitate fata. Ești învățată ce te așteaptă pe tine ca fată, ești învățată ce-ai să simți când te măriți, cum trebuie să fii cu bărbatu’, cum trebuie să nu fii cu bărbatu’, toate astea învățau la gimnazium. La noi acolo în insulă era. Patru ani avea gimnaziul. Trecea la ăsta cine vroia. Da’ plăteai! La școala primară nu plăteai, dar aici plăteai. Înainte de comuniști a fost asta. V-am spus, când au venit, s-a desființat gimnaziul ăsta.
Ce să mai spun? Noi ne-am iubit între noi, ne-am ajutat unu’ pe altu’. Dar pentru că s-a dat vestea că trebuie să plecăm… a intrat zâzanie între oameni, în doi ani de zile s-a împrăștiat tot, praf s-a făcut! S-a distrus populația insulei Ada-Kaleh, s-a distrus prin moarte! Sufletu’ oamenilor s-a făcut mort. Cu ofu-n suflet! Ei, dacă așa au cerut două țări, mari puteri, să se facă hidrocentrala!
Dragostea de locul unde te-ai născut nu poate să dispară! I-am spus lui Erdinci, când oi muri, să pună fotografia de la insulă la pieptu’ meu și așa să mă înmormânteze! Așa!
Sursă:
Mihalache C., Andreescu M. (2013) Adakale-li. Patria din buzunarul de la piept. București: Martor.
Volumul a fost editat în cadrul proiectului Ada Kaleh. Insula din suflet, istoria de sub ape, derulat în 2012 de Muzeul Național al Țăranului Român, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național.
