Ion Mihalache -detinutul nr.51, de la stima la umilinta

de Rl online , 01 septembrie 2007

Om politic si martir. A crezut cel mai mult in valorile taranimii

Despre Ion Mihalache, Petre I. Ghiata vorbea ca despre un miracol in viata politica romaneasca a timpului: "Anonim, fara nici un resort material, fara sprijin de alta natura, cu mijloacele sale spirituale, cu staruinta sa, a reusit sa-si dureze un nume celebru si sa creeze din temelie un mare organism politic". (Oameni si fapte - Bucuresti, 1938).   


Dotat cu o inteligenta nativa, tanarul de la Topoloveni a beneficiat in implinirea personalitatii sale de sansa oferita scolii rurale de marii intelepti de la inceputul secolului al XX-lea. Dintre stelele aparute atunci pe firmamentul culturii nationale, doua nume s-au identificat cu lumea satelor Romaniei: Nicolae Iorga directorul "Semanatorului"  si Spiru Haret, reformatorul invatamantului din Vechiul Regat. Ridicarea de scoli rurale si formarea in scolile normale a unor generatii de invatatori de tara avea sa duca la selectarea unor valori din randul carora a rasarit viguros feciorul sarac, musceleanul din Golestii Badi, de la Topoloveni. "Primul taran care a ajuns ministru, intr-o tara de tarani", cum arata Andrei Pipidi (Precuvantarea,  la Ion Mihalache, Ce politica sa facem).
Inaintasii - stramosii sai erau, totti luptatori pentru ameliorearea celei mai oropsite lumi si celei mai indreptatite sa se identifice cu tara:
Istoricul Nicolae Iorga va fi pentru invatatorul de la Topoloveni magul si idolul generatiilor tinere care aveau, peste un deceniu, sa desavarseasca vrerea unui destin istoric:
"Privim la Domnia Voastra ca la soarele renasterii unui popor intreg, unui neam intreg. Asteptam cu incredere ziua de maine. Mergeti inainte drept si bizuiti-va pe noi. E aproape momentul cand nu veti mai fi singur in lupta.
Stransi sufleteste in jurul unui ideal si unui idealist, nu vom mai lasa sa ne scape cel dintai prilej, fara a ne strange si in linia de lupta. Lumea, lumea adevarata, cea care sufera, e satula de atata rasnita care urla mult si macina pasat prost.
Ne trebuie mori bune, fie si de vant, care sa culeaga de pe inaltimi energie cu care sa dea painea cea spre fiinta celor ce sunt ingenunchiati jos".


In valtoarea evenimentelor revoltelor taranesti ale anului 1907, guvernantii timpului acuzau preotimea si pe invatatorii satelor de instigare si atatare la revolta. Raspunzand acestor acuze, Ion Mihalache scria in Neamul Romanesc revista condusa de Nicolae Iorga un apel:
"Catre invatatori si preoti
V-au invinuit ca sunteti instigatori, ca voi dati foc satelor. Nu se poate o mai mare nedreptate decat aceasta... Voi sunteti, de fapt, cei dintai oameni din satele voastre. Nu sunteti negustori de rugaciuni sau de atestate scolare. Sunteti sfatuitorii si indrumatorii chemati. Pe cai legale, voi si nu altii trebuie sa indreptati spre o mai buna stare pe fratii vostri, tarani, pentru care aveti raspundere."
"Daca a invata carte, tu, unul singur, pe 100-150 de copii ai muncitorilor, pentru 76 de lei pe luna, se chiama instigator, atunci noi suntem instigatori. Daca a arata taranului nostru cum traiesc taranii din alte tari, se chiama instigatie; daca mai ales a face politica in asa chip ca sa cauti a face pe taran sa deschida bine ochii, pe cine trimite sa-i reprezinte parerile si nevoile...
Daca un sfant ar fi trait in tara noastra in vremurile astea de groaza, el ar fi desigur ispasitorul tuturor instigatiilor".
Colaborarea lui Ion Mihalache la Neamul Romanesc a contribuit la apropierea dintre magistru si discipol, la insusirea si perfectarea ideilor dascalului fara de care taranismul romanesc nu ar fi avut impactul de constiinta de la 1900! Se poate spune ca principalul dascal de scoala al taranismului a fost Nicolae Iorga, acela de la 1907, acela din 1918-1921, dascalul care nu si-a putut retine ucenicul vrajitor si care isi vrajise dascalul. "Instigatorul" de la Topoloveni se va alia cu marele "instigator" national ramanand ca un "instigator" pana tarziu in mentalitatea acelor cercuri politice conservatoriste si regrograde.
Ion Mihalache este ucenicul marilor ctitori angajati in istoria acelui moment. Caci fiind alaturi de Iorga se simtea ca un emul al altui dascal Spiru Hare, care "a inteles, a iubit, a muncit", ridicand pentru cei multi institutii economice si culturale care sa-i ajute la iesirea din robia unei inferioritati sociale si economice. In 1907, cu ocazia Congresului preotilor, prezidat de insusi Spiru Hare, Ion Mihalache publica in Neamul Romanesc o telegrama de solidarizare a invatatorilor musceleni: "Invatatorii musceleni simtind ca si fratii lor din tara, vad in domnul Spiru Haret pe cel mai mare luptator pentru izbavirea economica si sufleteasca a poporului roman... Invatatorii din Muscel fac apel la fratii lor din toata tara care, este stiut, nutresc aceleasi simtaminte fata de parintele lor sa-si trimeata adeziunile lor la redactia acestui ziar. Este timpul acum sa ne slavim apostolul, nu sa-l amaram, sa-l descurajam".


Ion Mihalache a tinut discursul funebru la inmormantarea lui Spiru Haret, la 18 decembrie 1912:
"Plang durerea ce strapunge inima a 150 de invatatori si a 6000 de tarani de pe meleagurile Muscelului... care m-au trimis sa iau bun ramas de la cel mai iubitor de care a avut parte taranimea de la Cuza si Kogalniceanu incoace". "Esti cel dintai care ne-ai inteles si iubindu-ne cu iubirea sufletului de apostol, in loc sa ne lovesti, ne-ai ajutat, in loc sa ne opresti ne-ai indemnat; in loc sa ne incurci, ne-ai luminat calea; ne-ai coordonat sfortarile, te-ai pus in fruntea noastra ca un viteaz general si ai impartasit laolalta bucuriile muncii de desrobire, dar si suferintele si lovirile de martir ale unei cauze mari".
In traditia didacticii cultural-politice a lui C. Dobrescu-Arges, a misionarului si apostolatului lui Nicolae Iorga si a pragmatismului mobilizator al politicii rurale a lui Spiru Haret aparea la Babeni-Valcea, la initiativa unor invatatori, preoti si profesori, revista Vremea noua cu o tematica specifica universului rural si conditiilor scolii romanesti rurale. Grupul de intelectuali strans in jurul revistei s-a pronuntat pentru crearea unui partid politic al taranimii si au sustinut alegerea lui Ion Mihalache in fruntea Asociatiei  Generale a Invatatorilor. Ion Mihalache facea parte din comitetul de redactie unde semna rubrica de atitudine "politica invatatoreasca si, deci si preoteasca", intitulata Tribuna politica. Acolo el a dezvoltat colaborarea cu parintele C. Dobrescu, Bogdan Duica, Vlahuta, Iorga. Se poate spune ca Ion Mihalache a fost continuatorul miscarii care a dus la crearea la 4 octombrie 1875, pentru prima data in istoria tarii a partidei taranesti, a carei cauza fundamentala era sa se ocupe nemijlocit si cu convingere de rezolvarea problemelor lumii satelor. Referindu-se la activitatea invatatorului de la Musetestii de Arges, Ion Mihalache afirma in ianuarie 1914, cand candida pentru un loc de deputat: iesiti la lupta sfanta de odinioara, dumneavoastra batranilor care purtati gloria luptelor ce ati dus pentru Constantin Dobrescu-Arges, a carui opera voim s-o ducem mai departe".
Chemat la lupta politica in numele intereselor lui, taranul roman era capabil de fapte mari, deosebite. "Unul singur - arata Mihalache - a chemat in numele acestui interes: C. Dobrescu-Arges" si a aparut o miscare politica de o impetuozitate si o demnitate nemaiintalnita pe esichierul politic al vremii.


Dar Romania era o tara de boieri. Pentru boier, taranul era cel care-i muncea mosia. Acest taran fara scoala - credea boierul luminat - pricepea greu treburile mari de stat. Daca Ion Mihalache se bucura de simpatia si sprijinul unor oameni luminati ai timpului, el era infruntat de trufia si dispretul unora dintre ascendentii boierimii, asa cum rezulta din memoriile si insemnarile vremii, din care s-au inspirat si adversarii politici ai ministrului in itari, cand au dorit sa-l umileasca, amintindu-i obarsia sa plebee si limitele pregatirii sale profesionale. Pentru latifundiarul de la Breasta, Constantin Argetoianu, el era toapa de la Topoloveni,  iar pentru ziarul de partid al lui Octavian Goga, ilustrul politican de la coada vacii (Tara noastra din 27 aprilie 1933). Multi strambau din nas, cand, in 1935 se preconiza inlocuirea lui Gh. Tatarascu cu Ion Mihalache, pentru ca, asa cum arata Armand Calinescu, (Insemnari, p.278), burghezia nu voia un izmenar in scaunul lui Lascar Catargiu. Pentru Puiu Dumitrescu, secretar particular al regelui, personaj limitat si mojic, ministrul Majestatii sale nu era decat un taranoi prost care nu stia sa pretuiasca indeajuns cinstea ce i se facea prin simpla primire la Palat.
Nu a fost iertat de aprecieri si insulte triviale nici de "colegii" sai de partid, in cadrul disputelor politice interne dintre diferitele fractiuni ale acestuia: taranoi ranchiunos, dobitoc, agramat, si sfarsind cu prostul de la Dobresti sau savantul de la Topoloveni (N. Graur, Ion Mihalache et.Comp.). Daca astfel de "aprecieri" veneau de la adversarii sai ardeleni, avea de infruntat si calificative de acest gen de la dizidentii, care paraseau ramura regateana a partidului: Armand Calinescu, Virgil Potarca, Mihail Ghelmegeanu, Grigore Gafencu, care cautau sa-i gaseasca si alte cusururi, contrariati de manifestarile sale de autoritarism, dupa preluarea sefiei partidului.


Ion Mihalache s-a nascut la data de 15 februarie 1882, in localitatea Golestii-Badii, un catun al comunei Topoloveni-Muscel, intr-o familie foarte saraca, cu multi copii. Baiatul era inzestrat. A putut sa invete carte doar prin mila unor instariti ai locului, impresionati de insusirile copilului. Dotat cu o inteligenta nativa, tanarul a beneficiat, in implinirea personalitatii sale de sansa oferita scolii rurale de marii intelepti de la inceputul veacului sau. Absolvent al scolii Normale "Carol I" din Campulung, si-a urmat vocatia reintorcandu-se invatator in satul sau natal. Era un barbat de talie mijlocie, dar robust cu trasaturi placute. In anul 1905, tanarul invatator, de 25 de ani, beneficiar al unui statut social, se casatoreste cu Niculina, fiica adoptiva a preotului din Dobresti-Arges, "inalta, martiala, cu un etern suras de buna  dispozitie pe buze, aparea intotdeauna intr-un costum national, infrumusetat de o naframa aurie cu doua salbe de piese de aur imprejurul gatului. Posesoare a unei dote frumusele, doamna Niculina era intotdeauna o gazda primitoare, impecabila. Era mandra de sotul ei si, cu naivitatea omului de la tara, il vedea trecand prin intreg registrul departamentelor ministeriale, covninsa de vocatia lui politica atotcuprinzatoare. Odata, in timpul guvernarii national-taraniste, cand functia de ministru al Finantelor era vacanta, ca orice femeie ridicata de jos, doamna Niculina s-ar fi exprimat cu o serioasa candoare, in cercul apropiatilor:"N-ar fi rau ca Ionica,  cum il numea pe sotul sau, sa treaca si pe la Finante; in definitiv e bine ca sa cunosti toate meseriile". Se spune ca Niculina Mihalache exercita o mare influenta asupra deciziilor barbatului sau. In dovedirea acestei presupuneri se aminteste despre opozitia manifestata de Ion Mihalache la acordarea dreptului de vot femeilor cu mai multe studii decat clasele primare. Doamna Niculina, posesoare a unei diplome de absolvire a cinci clase primare, n-ar fi acceptat umilinta de a vedea cum moasa din sat si domnisoarele invatatoare se duc la vot, iar dansa, sa fie nevoita sa stea acasa.
Prin perspectiva istorica a Partidului National Taranesc si evolutia lui doctrinara, se poate observa adaptarea gandirii politice a lui Ion Mihalache la provocarile sociale ale timpului, in continua transformare. Solutionarea marilor probleme economice si sociale ale tarii, care sa cuprinda prioritar taranimea, consta in instaurarea unei noi vieti politice care sa conduca la infiintarea unui partid taranesc. Acest nou partid trebuia sa porneasca de la o nevoie sociala fundamentala si anume, dezrobirea economica, culturala si politica a clasei taranesti, care se putea realiza printr-o noua repartitie a pamantului, prin dezvoltarea multilaterala a scolii si prin asigurarea de drepturi politice reale pentru tarani. Pentru noua repartitie a pamantului, Ion Mihalache preconiza expropierea fortata a terenurilor de la mosieri si improprietarirea taranilor, prin despagubire, iar pentru asigurarea drepturilor politice, solicita acordarea votului universal cetatenilor romani.


Ion Mihalache concepea Partidul Taranesc drept un partid de clasa, si acesta urma sa aiba drept elemente de baza pe cei direct interesati, taranii. In discursul rostit la 10 iulie 1920 in Camera Deputatilor el creiona cateva din trasaturile esentiale ale doctrinei taraniste;
"D-lor, pentru o vreme oarecare partidul taranesc are o  atitudine, sa zicem de clasa fata de unele dintre clasele noastre sociale, dar nu in sensul definitiunii socialiste, care recunoaste doar doua clase, a capitalistilor exploatatori si a proletarilor exploatati. Nici un proletar taran nu are ca ideal sa fie copartas la o proprietate in comun a pamantului. In toata lumea, taranii proletari au avut ca ideal sa fie proprietari pe o bucata de pamant, dar proletari individuali. Tactica socialista nu se impaca cu spriritul taranului, nu se potriveste cu mecanismul nevoilor noastre, osia carutii noastre taranesti nu se potriveste pe roatele socialismului."
Conducatorii acestui partid urmau sa fie intelectualii, neinteresati de dainuirea regimului existent in epoca. Aceasta situatie nu excludea ci dimpotriva presupunea aducerea in fruntea Partidului Taranesc a unor intelectuali de mare valoare, carora li se punea, ca singura conditie, sa se identifice cu aspiratiile clasei taranesti.
"Se impune ca partidul taranimii sa aiba o structura garantata de masa taraneasca condusa de intelectuali, de acei intelectuali care nu vin cu traditiile oligarhice din tara noastra. Daca se lasa larg deschise usile in fata oamenilor care nu au facut politica vechilor partide, usile trebuiesc putin deschise in fata acelor oameni care vin din launtrul vechilor partide, care sunt banuiti ca vin aici cu traditiuni bizantine, pe care le-au deprins ei in vechiul lor partid politic. Acesti oameni trebuiesc primiti cu greutate si numai in acea masura in care ei sunt socotiti necesari dezvoltarii partidului, in acea masura intrucat ei nu au un trecut personal necorect in partidele prin care au trecut".


Referitor la reforma institutionala, Ion Mihalache se pronunta pentru un sistem democratic, pluralist intr-un stat definit ca o monarhie constitutionala. "Noi asociem omagiului adus Regelui nostru, fiindca suntem un partid monarhic din convingere, incredintati fiind ca cea mai inalta democratie rurala incape in cadrele unui regim monarhic.
Ne inchinam regelui nostru, fiindca a fost un factor hotarator in darea celor doua mari reforme, a expropierii si a votului universal. Fiindca avem convingerea ca El va inaugura o noua era, bazata pe alta deviza decat aceea care era alta data: Regele si dorobantul, sau Regele si jandarmul, deviza noua care de aici inainte va fi Regele si taranul".
"Noi concepem pe viitor ca Parlamentul sa fie expresiunea fidela a realitatilor sociale si politice dintr-o tara si ca guvernul sa oglindeasca si el, sa fie expresia fidela a grupurilor parlamentare; prin urmare noi credem ca pe viitor vor fi mai multe guverne de colaborare a grupurilor parlamentare".
Se apreciaza si utilitatea unei reorganizari a vietii parlamentare corespunzator noilor functii economice ale statului: predominarea activitatii parlamentare in comisii, reducerea numarului de deputati; inlocuirea oratoriei sterile cu actiuni de legiferare; desfiintarea Senatului – pe care il considera o institutie inutila.
Referitor la problema nationala, Ion Mihalache arata:
"Unul dintre cele mai importante roluri pe care socotim noi ca este chemat sa-l joace partidul taranesc, este rolul national. Catre nationalitati noi venim cu o conceptie sincer democratica. Noi intelegem sa nu tratam nationalitatile cu sovinismul vechilor partide politice. Noi le spunem nationalitatilor ca le consideram pe picior de egalitate, drepturile lor fiind acelea care au fost inscrise in pactul de la Alba-Iulia, ca-i consideram ca frati indreptatiti ca noi ceilalti cetateni in aceasta tara".


Pentru purificarea moravurilor si atmosferei politice, considerate ca un rol de capetenie al partidului taranesc, se impunea cultivata o opinie publica sanatoasa, fara de care nu este posibila o dezvoltare morala si se lasa loc la abuzuri.
"De asemenea prin legiuirea administrativa pe care dorim sa o aducem noi acestei tari, administratie care sa nu mai fie clientela electorala imprumutata de la partid la partid, administratie care sa nu-si mai datoreze existenta ei serviciilor politice, abuzurilor politice pe care le face fata de cutare sau cutare partid politic; stabilitatea pe care voim sa o introducem in administratie si controlul la care voim sa o supunem din partea opiniei publice, va aduce prin insusi faptul in sine, imbunatatiri in moravurile publice. De asemenea legi; de acelea ca legea controlului averilor functionarilor publici si acelora care s-au imbogatit".
Gandirea politica a lui Ion Mihalache evolueaza in timp, fiind influentata si de marile schimbari survenite in plan national (crearea Partidului National Taranesc etc) si international (marea criza economica etc). La congresul anual al organizatiei Partidului National Taranesc din judetul Muscel, din 10 septembrie 1933, la Campulung Muscel, el prezinta si dezvolta ideile doctrinare calauzitoare pentru viitoarea orientare a partidului. Acolo a fost propus un plan de redresare de ansamblu a tarii, care sa deschida perspective de modernizare si de ridicare  din mizeria materiala si  morala, in primul rand a taranimii.
Planul prevedea un proiect economic, un proiect de ridicare intelectuala a satelor, reforme administrative pentru crearea de mari unitati economice bugetare proprii pentru realizari in domeniul invatamantului, sanatatii si infrastructurii, o actiune de dezvoltare a industriei si necesitatea punerii unui accent deosebit pe dezvoltarea cooperatista.
Toate acestea constituiau fundamentarea doctrinei statului taranesc, al carui apogeu a fost atins la mijlocul anilor ’30, perioada in care Ion Mihalache a si materializat, la Topoloveni, conceptul satului model, edificat, in principal, pe activitatea cooperatista.


Ion Mihalache a fost un mare patriot, dovedind prin intreaga sa atitudine, dragostea si totala daruire pentru cauza tarii sale. In 1916 sublocotenentul Ion Mihalache este incorporat in regimentul 72 infanterie, si participa la luptele din Dobrogea, distingandu-se prin fapte de bravura, pe care biografii sai se intrec sa le descrie cu lux de amanunte si pentru care a fost decorat cu ordinele "Coroana Romaniei" si "Mihai Viteazu", cea mai inalta distinctie militara acordata unui ofiter. La sfarsitul razboiului, insusi maresalul Joffre i-a inmanat, imbratisandu-l, Legiunea de Onoare franceza.
Avea 59 de ani cand, a doua zi dupa intrarea Romaniei in razboi in campania din Rasarit, spre surprinderea clasei politice, a cerut sa fie mobilizat intr-o unitate combatanta de pe front. Cum pentru moralul armatei si al populatiei, gestul capata valoare de simbol, solicitarea i-a fost aprobata; mobilizat in iunie 1941 a fost demobilizat in august, dar hotararea sa isi facuse efectul, tot astfel cum avea sa-si faca efectele si dupa 1944. Comunistii si-au reamintit atunci de atitudinea "dusmanoasa" fata de "maretul stat sovietic" si de "marele" Stalin si au adaugat un nou cap de acuzare in procesul politic intentat fostului ministru. La care s-a adaugat, desigur, si rememorarea activitatii duse, in randurile populatiei basarabene, la sfarsitul primului razboi mondial, spre a o convinge sa adere la patria muma si rupere de imperiul rus, in contestul aplicarii principiului wilsonian al autodeterminarii.


Dupa 23 august 1944, destinul lui Ion Mihalache a fost acela al partidului sau.
Au fost numeroase incercari de a-l determina pe Ion Mihalache, prin tot felul de promisiuni, facute de diversi potentati ai vremii, de a se dezminte de crezul sau politic si mai ales de a se rupe de colaborarea cu Iuliu Maniu. Oferta facuta de Carol al II-lea, in toamna anului 1937, de a-l insarcina cu formarea unui nou guvern, era conditionata de realizarea unei colaborari cu Vaida, "fratele Alexandru", cum il numea Maniu si de care acesta se despartise, a fost refuzata de Mihalache, care ramane alaturi de conducatorul partidului. Aceeasi oferta i-a fost facuta de maresalul Ion Antonescu, de Andrei Vasinski, viitorul ministru de externe al URSS, de Lucretiu Patrascanu, in numele Partidului Comunist, poate chiar de Gh. Gheorgiu-Dej personal: toate ofereau invatatorului de la Topoloveni sansa de a ajunge prim-ministru al Romaniei cu conditia sa se desparta de Iuliu Maniu si sa abandoneze linia politica a partidului.
Cursa intinsa la Tamadau, avea sa puna sfarsit in mod dramatic carierei sale politice, netezindu-i drumul spre temnita.
La 17 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regimului a II-a Bucuresti l-a condamnat la temnita grea pe viata pentru crima de inalta tradare, insurectie armata etc. Intemnitat la penitenciarul Galati, inchisoarea de la Sighet si penitenciarul de la Ramnicu-Sarat, a fost supus ca si alte mii de detinuti politici regimului de exterminare, infometarii, batailor si torturilor. Din acest moment, in actele oficiale, rapoartele de pedepsire, referate medicale, cel al carui nume a fost timp de decenii cunoscut de o tara intreaga, nu mai este o persoana, ci un numar, din intamplare, 51.


La 65 de ani, suferind deja de lombosciatica, boala dureroasa si chinuitoare, a inceput calvarul vietii de temnita. Inca in timpul anchetei din 1947, se plangea de dureri insuportabile provocate de maladie. Apoi cu trecerea anilor si ca efect al regimului de epuizare fizica si morala din aceste infricosatoare inchisori, s-au acumulat si alte suferinte. Din anul 1957 au aparut primele semne ale unei involutii provocate de arteroscleroza (ea a si dus la decesul cauzat de o grava insuficienta circulatorie cerebrala si edem cerebral). La acestea s-au adaugat un glaucom si o forma grava de hernie inghinala. La un moment dat in cursul anului 1960, i s-a recomandat fixarea unei centuri pentru a evita strangularea acesteia, care ar fi putut duce la  un deces rapid. In ciuda acestei situatii, "numarului 51" i s-a refuzat tratamentul medical in spitalul Vacaresti, unde erau internati de obicei detinutii cu maladii grave, sau macar in infirmeria penitenciarului. Doar medicul unitatii ii prescria uneori regim alimentar, pat permanent si o patura in plus, pentru perioade limitate. Chiar efectele acestor paliative erau anulate de dispozitiile criminale ale regulamentelor, potrivit carora in timp de iarna, fereastra celulei trebuia sa stea deschisa, iar incalzirea se facea cu o ratie de carbune, incapand intr-o gamela. Aceasta il determina sa se revolte fata de regimul de detentie. Refuza sa paraseasca patul mizer la ora 5 de dimineata, dar era aruncat pe pardoseala de gardieni si toata inchisoarea asculta infiorata strigatele de suferinta si de manie. Ca urmare, era pedepsit la fel de des cu zile de izolare.
In 1953 Ion Mihalache a fost transferat la Bucuresti, in spatiile de detentie ale Ministerului de Interne si supus unui tratament persuasiv pentru a se lepada de crezul si tovarasii de lupta.


Dupa ce demersul lui Mihail Ralea, fost fruntas marcant al PNT, ajuns apoi demnitar comunist si ale patriarhului Marina au ramas infructuoase, el a fost plimbat prin tara – cu aceleasi rezultate –  pentru a se convinge de "binefacerile" regimului, asa incat a fost reintemnitat la Ramnicu-Sarat. De la fereastra celulei sale, Ion Diaconescu l-a zarit pentru cateva secunde, in timpul plimbarii zilnice din curtea interioara a inchisorii, iar imaginea lui i-a produs o impresie sfasietoare. La inceputul deceniului al saptelea, omul caracterizat de Archibald Clarck Kerr, ambasadorul american, "ca semanand si la chip si la fire cu un tigru" isi tarsea acum picioarele de batran incovoiat, cu capul ingropat intre umeri, cu parul alb ca zapada, cu fata supta de mizerie. Calvarul numarului 51 a continuat pana cand, indurandu-se de suferintele sale, Domnul l-a chemat la Dansul.
Tarziu s-a intors acasa, iar preotii i-au prohodit crestineste osemintele, asezate in tarina locurilor natale, spre vesnica si meritata odihna.
Ion Mihalache a fost, mai inainte de orice un luptator pentru cauza neamului sau. Un Patriarh al taranimii romane. Iar exemplul sau de fidelitate fata de cauza careia i s-a dedicat loialitatea si statornicia in credinta si convingerea sa de luptator neclintit in crezul sau politic, poate si trebuie sa reprezinte un exemplu si un indemn, pentru actualii si viitorii politicieni care se socot pusi in slujba natiunii romane.

Comentarii

anunturi mica publicitate

Urmareste-ne pe Facebook

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.