Unul dintre momentele de cumpănă ale Istoriei României a început exact acum 99 de ani. Regele Ferdinand I al României își asuma un sacrificiu imens pentru binele țării. Renunța la propria sa familie de Hohenzollern-Sigmaringen și decidea intrarea României în război împotriva Germaniei, țară în care se născuse și în armata căreia servise. Iar primul an al războiului a fost unul catastrofal pentru România. După primele succese inițiale din Transilvania, armatele Puterilor Centrale cotropiseră Oltenia, Muntenia și Dobrogea, iar Regele, Armata, Guvernul și Parlamentul erau refugiate la Iași. Moldova amenința să fie ocupată, iar pribegii de la Iași se pregăteau să plece în exil, probabil la Odessa. Corul vocilor care se ridicaseră împotriva Regelui Ferdinand I era asurzitor. Germanii și germanofilii îl considerau trădător, iar unele personalități, cum ar fi fruntașul conservator Petre Carp, cereau detronarea Regelui, a cărui decizie nu o înțelegeau. Amploarea sacrificiului făcut de Regele Ferdinand I poate fi înțeleasă doar prin explicația pe care Majestatea Sa a oferit-o Principelui Nicolae al României, fratele Principelui Moștenitor Carol, în data de 14 august 1916, cu câteva ore înainte de declararea oficială a războiului.
”Dinastiile sunt ținute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn și strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijența sau, și mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere și o călcare de contract. Înseamnă o înșelăciune ce trebuie aspru sancționată de partea lezatǎ în acest legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uităm aliații de sânge în acest ceas de cumpănă al istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligațiile cuprinse în contractul încheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român”, îi spunea Regele Ferdinand I Principelui Nicolae al României.
Proclamația Regelui
Cu toate acestea, Regele Ferdinand I s-a ferit să arate oamenilor drama pe care o resimțea. În timp ce se pregătea să bea până la capăt cupa amară a renunțării la legăturile de familie, Regele României încerca să insufle ostașilor entuziasm și speranță.
„Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a sdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pe viitor numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor.
Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua unirii lui. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci.
În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă de la Tisa până, la Mare, să propășească în pace potrivit datinilor și aspirațiunilor gintei noastre.
Români!
Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credința neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale isbândei. Cu Dumnezeu înainte!
Ostași!
V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde.
Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să îndurăm însă greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu isbânda va fi a noastră.
Arătați-vă deci demni de gloria străbună.
De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”, spunea Ferdinand I în proclamația sa. Istoria avea să îi dea dreptate Regelui, iar la finalul războiului, România primea mult mai mult decât sperase: Transilvania, Crișana, Maramureșul, Banatul, Bucovina și Basarabia, semn că, uneori, marile victorii se nasc în ceasuri de cumpănă, iar sacrificiile regilor schimbă în bine soarta popoarelor lor.
Regele Ferdinand I a marcat profund istoria românilor
