Odessa-1941. "Onoarea pătată" a Armatei Române (ARTICOL INTEGRAL)

de Dan Gheorghe , 01 noiembrie 2011

Cu două săptămâni în urmă, un ucrainean de 86 de ani a venit în România pentru a ne spune o poveste groaznică: masacrul făcut de Armata Română în 1941 la Odessa. Mihail Zaslavski avea 16 ani când, din ordinul mareşalului Antonescu, zeci de mii de evrei, printre care şi membrii familiei sale, au fost împuşcaţi sau arşi de vii de soldaţii români. Am încercat să lămurim acest episod din istoria noastră împreună cu istoricii români.


Mihai Zaslavski a fost adus la Bucureşti de regizorul de filme documentare Florin Iepan împreună cu Fundaţia "Friedrich Ebert". "Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat la Odessa", e singura dorinţă a lui Mihail. Mai ales că nimeni din partea autorităţilor române, spune tot bătrânul, n-a fost vreodată la Odessa, măcar pentru un omagiu adus victimelor din acest oraş, victime de care Armata Română se face responsabilă. Nici acum, cât a fost la Bucureşti, Mihail n-a fost băgat în seamă, nici de autorităţi, nici de istorici, deşi s-au organizat întâlniri publice, la care s-ar fi aşteptat dezbateri aprinse pe acest subiect.

Asediul de trei luni asupra Odessei

Opinia unanimă a istoricilor cu care am stat de vorbă este că la Odessa, între octombrie 1941 şi martie 1942, românii au ucis oameni nevinovaţi. Civili. Evrei, în special. E vorba de zeci de mii de victime. Unul din experţii pe care i-am abordat este Ottmar Traşcă, cercetător la Institutul de Istorie "George Bariţiu" din Cluj. El este autorul unui studiu referitor la "ocuparea oraşului Odessa de către Armata Română şi măsurile adoptate faţă de populaţia evreiască, octombrie 1941 - martie 1942". Se ştie că după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, regimul Antonescu decide ca trupele române să continue campania din Est, alături de Germania. Soldaţii români trec Nistrul şi ocupă Transnistria, o provincie de 40.000 de kilometri pătraţi, aflată între Nistru şi Bug, aproape la fel de mare ca Basarabia.

Administraţia românească în Transnistria debutează la 14 august 1941. Existau deja planuri ca, în eventualitatea câştigării războiului împotriva URSS, Transnistria să fie anexată de România. Conform documentelor, istoricul Ottmar Traşcă face referire la şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 februarie 1941. Încă de pe atunci mareşalul Antonescu spunea, referitor la Transnistria, că vor fi scoşi de acolo toţi străinii, iar ţăranilor români li se va da pământ în acea zonă. Un acord din 30 august 1941, între România şi Germania, prevedea exploatarea în comun a Transnistriei, din punct de vedere economic, în timp ce evreii de aici urmau să fie duşi în lagăre. Data de 4 octombrie 1941 stabileşte Guvernământul Transnistriei. Capitala acestei provincii este stabilită la Odessa, chiar înainte ca oraşul să fie cucerit de Armata a IV-a românească. Asediul oraşului a început la 18 august şi s-a încheiat în 16 octombrie 1941, timp în care au murit 17.000 de soldaţi români, iar alţi 70.000 au fost daţi dispăruţi. Acesta a fost practic singurul mare oraş sovietic administrat de un aliat al Germaniei, în speţă România.

Atentatul de la 22 octombrie 1941


La intrarea trupelor române în Odessa, la 16 octombrie 1941, în acest oraş erau 90.000 de evrei. Un alt istoric, Andrei Muraru, doctor în Istorie, coordonator al programelor de cercetare la Institutul Român de Istorie Recentă, ne-a spus că imediat după încheierea războiului, în 1945, în Odessa a fost realizat un recensământ al populaţiei. De unde a rezultat că în acest oraş mai rămăseseră doar câteva zeci de evrei. De la 90.000, la câteva zeci! Dar să revenim la studiul lui Ottmar Traşcă. La două zile după ce cucereşte Odessa, administraţia românească decide înfiinţarea unui ghetou în penitenciarul oraşului. Chiar în acea zi sunt arestaţi 1.726 de evrei. Numărul lor va creşte rapid, până la 16.000, în zilele următoare. Pe fondul acestei tensiuni între trupele de ocupaţie şi populaţia civilă, la 22 octombrie 1941, ora 17.35, clădirea Comandamentului militar românesc din Odessa, aflată pe strada Engels, este aruncată în aer. Potrivit istoricului Andrei Muraru, a existat în subsolul clădirii o cantitate de trei tone de explozibil.

Au fost ucişi 135 de ofiţeri şi soldaţi români şi germani. A murit şi comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu. Culmea este că civilii din Odessa le atrăseseră atenţia românilor că tot centrul oraşului fusese minat de sovietici, înaintea retragerii lor. Clădirea de pe strada Engels, fost sediu al NKVD-ului, a fost capcana perfectă pentru români, care şi-au stabilit tocmai aici cartierul general. Era un imobil impozant, rămas neatins de obuze. Birouri sclipitoare, curăţenie exemplară, ba chiar se povesteşte că până şi călimările erau pline cu cerneală. Soldaţii români au căutat peste tot în clădirea Comandamentului, dar n-au găsit nicio urmă de pericol. S-a dovedit ulterior că moartea fusese ascunsă în subsolul imobilului. Peste sacii cu bombe s-a turnat un strat subţire de beton, iar deasupra un morman de gunoaie.

Din Odessa este expediată spre Bucureşti o telegramă-fulger, cu numele de cod "Vrancea", în care sunt descrise atentatul şi consecinţele sale. Imediat vine şi răspunsul mareşalului Ioan Antonescu, care, după cum arată istoricul Ottmar Traşcă, emite un ordin în care se spunea clar - "să se ia măsuri drastice de represalii". Practic, pentru fiecare ofiţer român sau german ucişi în atentat să fie executaţi câte 200 de civili, iar pentru fiecare soldat român sau german ucişi să fie executaţi câte 100 de civili. Odessa va deveni în scurt timp un oraş al spânzuraţilor. Cifra invocată de istoricii Ottmar Traşcă şi Andrei Muraru este de 5.000 de oameni ucişi, atât în seara de 22 octombrie, cât şi a doua zi. Aproape că nu mai era copac din oraş de care să nu fie spânzurat un om.

Se folosesc ca spânzurători stâlpii pentru iluminatul public, ba se fac şi improvizaţii din bârne, legate între ele, de care atârnă corpurile inerte. Dar nu s-a redus totul aici, pentru că istoricul Ottmar Traşcă vorbeşte şi de un alt ordin venit de la Bucureşti, pe 24 octombrie 1941, prin care se cer represalii suplimentare. Aşa că sunt scoşi din ghetoul din Odessa evreii deja încarceraţi, plus alţi oameni arestaţi pe loc, în tot oraşul. Apăruseră mulţi delatori care veneau la români şi le spuneau pe cine să aresteze, pentru că aceia ar fi fost comunişti sau partizani. Oraşul fusese împânzit cu afişe care incriminau mai ales evreii, ca principali colaboratori ai sovieticilor. Cifrele din studiul lui Ottmar Traşcă indică cel puţin 22.000 de evrei care în ziua de 24 octombrie 1941 au fost scoşi din Odessa şi duşi, într-o imensă coloană, la trei kilometri depărtare, până în satul Dalnic.

Depozite transformate în cuptoare pentru ars oameni


Iadul pe pământ are loc la Dalnic, unde oamenii sunt înghesuiţi în nişte depozite. Se observă totuşi o neconcordanţă între ceea ce spunea zilele trecute bătrânul Mihail Zaslavski din Odessa şi istoricii români. Mihail susţine că a văzut la locul masacrului nouă depozite, pe când în documentele istorice se arată existenţa a numai patru depozite. Dar mai presus de orice rămân faptele. Iată ce ne spune istoricul Andrei Muraru - soldaţii români au introdus ţevile mitralierelor de mare calibru prin mai multe orificii din zidul depozitelor şi au deschis focul. Nu toţi oamenii din interior au murit. Apoi s-a aruncat asupra lor cu grenade. Încă mai trăiau unii. Aşa că la final s-au adus cisterne cu benzină şi depozitele au fost cuprinse de flăcări. Un depozit a fost aruncat în aer, exact în acelaşi moment în care ofiţerii şi soldaţii români şi germani, morţi în atentatul de la Comandamentul militar din Odessa, erau înmormântaţi în Odessa.

Scene cutremurătoare se petrec la Dalnic, după descrierile ulterioare ale martorilor oculari. Sunt date prezentate acum în studiul lui Ottmar Traşcă - oameni arzând în depozite care implorau să fie împuşcaţi, ca să scape de calvar. Soldaţi români care mai întâi se închinau şi apoi deschideau focul. La procesul intentat în 1945 responsabililor masacrului din Odessa a fost prezentată cifra de 25.000 de civili ucişi, ne spune istoricul Andrei Muraru. Imediat după acele crime, primarul Odessei, Gherman Pântea, pus în funcţie odată cu intrarea românilor în acest oraş, a trimis o telegramă la Bucureşti, mareşalului Antonescu, în care spune, între altele, că "noi niciodată nu ne vom putea spăla onoarea în faţa întregii lumi, după tot ce-am făcut aici".

Crime în lagărele din Transnistria


Calvarul evreilor din Odessa încă nu se terminase. Mulţi au fost evacuaţi din oraş, fiind duşi în satele din apropiere, unde casele fuseseră distruse de război. Cei evacuaţi dormeau pur şi simplu sub cerul liber. Asta se întâmpla în noiembrie 1941, când iarna se instalase deja pe aceste locuri. În studiul lui Ottmar Traşcă se arată că însuşi guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, face o vizită în satul Slobodca. Oficialul va permite femeilor şi copiilor să se întoarcă în Odessa, iar bărbaţii să fie duşi în închisoarea oraşului. Dar lucrurile începeau deja să se precipite pe frontul de Est, ofensiva germană era tot mai greoaie, din cauza anotimpului rece. Se considera că evreii care mai rămăseseră în Odessa ar putea pactiza cu o eventuală ofensivă a sovieticilor. Administraţia românească decide, la 28 decembrie 1941, ca toţi evreii din Odessa să fie evacuaţi. Până în februarie 1942 vor fi deportaţi 31.873 de evrei, fiind duşi în diverse lagăre de pe teritoriul Transnistriei..

Metode germane de ucidere în masă, aplicate de români


Despre acelaşi subiect am vorbit şi cu un alt specialist - conferenţiarul universitar doctor Mihai Chioveanu, membru în delegaţia României la "Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research", autor al cărţii "Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX". Expertul arată că la Odessa au avut loc două masacre, imediat după ce Comandamentul militar românesc a sărit în aer. Primul a avut loc pe 23 octombrie, când 19.000 de oameni au fost închişi în depozite şi au murit după ce li s-a dat foc. Depozitele erau în portul oraşului. Această informaţie se potriveşte cu declaraţia lui Mihail Zaslavski, ultimul supravieţuitor al urgiei de acum 70 de ani din Odessa, care susţine că familia lui a fost măcelărită într-un depozit, pe 23 octombrie 1941. Al doilea masacru a fost pe 24 octombrie. Atunci au fost duşi spre Dalnic 16.000 de oameni, arată profesorul Chioveanu. Acesta precizează un lucru foarte important - toate crimele s-au petrecut sub atenta supraveghere a unor comandouri speciale germane, în Odessa fiind prezenţi membri ai unei unităţi care avea numele de cod 11-B. Aceştia aveau misiunea de a-i instiga pe soldaţi să ucidă civili. În plan mai larg, Mihai Chioveanu explică faptul că, după invadarea URSS, în spatele frontului activau trupe speciale germane, cu indicativele A, B, C şi D. Numărul acestora a ajuns, până la sfârşitul războiului, la 100.000 de oameni. Misiunea lor era de-a executa pe loc toţi oficialii sovietici, ofiţerii NKVD şi bărbaţii evrei cu vârste între 16 şi 65 de ani, consideraţi a fi apţi de luptă. Trupele speciale germane incendiază sinagogi, diverse clădiri, cu tot cu oameni în ele.

Poveste de dragoste în mijlocului iadului

Pe de altă parte, profesorul Mihai Chioveanu spune că au existat ofiţeri şi soldaţi români care au refuzat să participe la masacrarea populaţiei civile. Practic, doar câteva mii de soldaţi au participat la uciderile în masă ale civililor din Odessa, selectaţi pentru asemenea misiuni. Se cunoaşte cazul unui ofiţer român care a refuzat să ucidă civili, drept pentru care a fost pălmuit de un alt ofiţer român, în faţa camarazilor lor. "Dacă nu toţi soldaţii români pot fi acuzaţi pentru masacru, în schimb Armata Română, ca instituţie, este responsabilă pentru ceea ce s-a petrecut în Transnistria", conchide profesorul Chioveanu. Foarte interesantă este povestea pe care a descoperit-o profesorul american Charles King, de la Universitatea Georgetown din Washington. El a scris o carte intitulată "Geniu şi moarte în oraşul viselor", o istorie a Odessei, a cărei recenzie a fost prezentată şi în România de către istoricul Andrei Muraru. Cel mai important capitol se referă la ocupaţia românească. Românii au administrat acest oraş timp de 907 zile, începând din 16 octombrie 1941. Ei bine, profesorul King vorbeşte despre o poveste de dragoste înfiripată între un soldat român şi o evreică din Odessa. El era sergent şi se numea Nicolae Tănase. Numele femeii era Vera Sepel. Nicolae a vrut s-o ducă pe Vera în România, salvând-o din iadul instaurat în capitala de atunci a Transnistriei. Planul era să vină cu iubita lui până la Bacău, cu trenul. Acolo era familia românului. Cei doi n-au mai apucat până la urmă să se urce în trenul spre România, pentru care aveau deja bilete, din cauză că au fost reţinuţi în ultima clipă de o patrulă. Nicolae a fost trimis în faţa Curţii Marţiale şi condamnat la ani grei de închisoare, iar Vera a fost dusă într-un lagăr.

Două milioane de pagini de istorie despre Transnistria


Despre crimele de la Odessa şi din Transnistria s-au scris mai mult de două milioane de pagini de istorie, care pot fi găsite azi în arhiva Memorialului Holocaustului din Washington. Aceeaşi arhivă e disponibilă şi la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" din România, arată istoricul Andrei Muraru. În lagărele din Transnistria au murit între 150.000 şi 210.000 de evrei. În aceste cifre, prezentate de istoricul Ottmar Traşcă, sunt incluşi şi evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord. La rândul său, istoricul Ottmar Traşcă este convins că "ne place sau nu, faptele de la Odessa nu pot fi trecute sub tăcere. Rolul Armatei Române, mult timp negat, este clar, la toate eşaloanele. Există documente în acest sens. O naţiune modernă şi responsabilă îşi asumă trecutul său, cu bune si cu rele", arată expertul.

Holocaustul e opţional în şcolile româneşti

Am vrut să ştim ce şi cât se studiază azi în şcolile româneşti despre Holocaust, şi mai ales despre cazul Odessa. Adevărul e că acest subiect este la capitolul "opţionale", atât în licee, cât şi în universităţi. Am pus întrebarea conferenţiarului universitar doctor Andrei Şiperco, de la Universitatea Bucureşti. Acesta ne-a spus că studenţii învaţă din anul al II-lea despre Holocaust. Curs opţional. "Studierea Holocaustului depinde de fiecare facultate în parte. Cum anume se abordează tematica", zice dascălul. La fel ne-a spus şi profesorul de istorie Adrian Grecu, de la "Şcoala Centrală" din Bucureşti. Un curs opţional, la care "depinde de fiecare profesor în parte cum abordează tematica". Şi în final am întrebat la Ministerul Educaţiei, unde inspectorul general de Istorie, Doru Dumitrescu, a precizat că din anul 2005 există o disciplină opţională despre Holocaust, cu tot cu manualul de rigoare, în care se vorbeşte şi de cazul Odessa. Dar depinde de fiecare liceu în parte dacă acceptă în programa sa această disciplină. Conform statisticii, din cele 1.000 de licee din România, numai 300 au adoptat programa despre Holocaust. În special liceele umaniste. Ministerul de resort a cheltuit 200.000 de euro, între anii 2000 - 2011, pentru formarea a 727 de profesori în materie de Holocaust, aceştia fiind trimişi la specializare în SUA, Israel sau Polonia. Alţi 2.500 de profesori au urmat asemenea cursuri în România.  "E bine să vorbim despre trecutul nostru. Să vorbeşti despre cazul Odessa e ca o spovedanie. Nu pentru a face pe placul Occidentului. E bine pentru sufletul nostru", iată părerea lui Adrian Muraru. Un istoric.

Comentarii

  • tarabostess

    15 septembrie 2014 16:26

    Ne citim istoria periata si aranjata scrisa de natiuni cotropitoare. Pai astia se incurca ei in cifre ce sa mai lamureasca pe altii. Nu le iese adunarea nicicum.

    raspunde comentariului
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.